În istoria omenirii, doar 24 de oameni au călătorit spre Lună, cu toţii fiind astronauţi în cadrul programului Apollo. Jumătate dintre ei au călcat pe suprafaţa singurului satelit natural al Pământului. Eugene Cernan şi Harrison Schmitt au fost ultimele persoane care au intrat în acest club select. Sunt mai bine de 40 de ani de când un pământean a păşit pe un alt corp ceresc decât Pământul. În ciuda proiectelor fantastice şi a progresului tehnologic înregistrat în ultimele patru decenii, oamenii nu au mai ajuns pe Lună din 1972, iar ultima aselenizare controlată a unei nave spaţiale a avut loc în august 1976.
Așadar, întrebarea de pe buzele tuturor este de ce nu s-au mai continuat aceste zboruri și dacă se vor relua vreodată. Pentru a încerca să răspundem ar trebui să aruncăm o privire de ansamblu asupra momentului în care a avut loc primul pas pe lună a lui Neil Armstrong, perioadă identifică drept „de aur” în explorarea lunară.
Pe data de 25 mai 1961, preşedintele american John F. Kennedy a ţinut un discurs în faţa Congresului anunţând că SUA aveau un nou ţel ambiţios: trimiterea unui american pe Lună până la finalul deceniului. Proiectul era de-a dreptul nebunesc, dar încerca să răspundă presiunii pe care Uniunea Sovietică o punea asupra americanilor, prin obţinurea a două victorii imense în „cursa spaţială”: lansarea primului satelit artificial în spaţiu în 1957 (Sputnik 1), și mai cu seamă, pe 12 aprilie 1961, atunci când Iuri Gagarin a devenit primul om în spaţiu. În contextul Războiului Rece, în care înarmarea nucleară depășise orice fel de imaginație, preşedintele Kennedy tocmai suferise o altă umilire în aprilie 1961 odată cu înfrângerea din Golful Porcilor, care a marcat eşuarea tentativei sale de a răsturna guvernul cubanez.
La o săptămână după reuşita lui Iuri Gagarin, preşedintele Kennedy i-a cerut vicepreşedintelui Lyndon B. Johnson să studieze programul spaţial american pentru a identifica zonele în care NASA putea depăşi URSS-ul. Kennedy avea nevoie de un succes pentru a recupera terenul pierdut în faţa sovieticilor, oferindu-le cetăţenilor americani confirmarea că SUA nu-şi pierduseră supremaţia în faţa comunismului. Johnson i-a recomandat lui Kennedy să încerce cucerirea, în premieră, a Lunii. Obiectivul era suficient de îndepărtat pentru a permite NASA să recupereze terenul pierdut.
NASA a depus eforturi extraordinare de-a lungul acelui deceniu pentru atingerea ţelului stabilit de Kennedy, cu costuri extraordinare. Programul Apollo a rămas până astăzi cea mai mare mobilizare de resurse pe timp de pace din istoria omenirii. SUA a investit 24 de miliarde de dolari de-a lungul întregului program. În perioada sa de vârf, în programul Apollo erau implicaţi 400.000 de oameni și avea susţinerea a 20.000 de companii industriale şi universităţi din SUA.
În ciuda a numeroase piedici, printre care şi moartea într-un incendiu a astronauţilor ce formau echipajul Apollo 1, SUA au reuşit să trimită primii oameni pe Lună în termenul stabilit de Kennedy.
La 30 de luni de la incendiul fatal, pe 16 iulie 1969, o rachetă Saturn V s-a ridicat de la sol purtând primii oameni ce aveau să ajungă pe alt corp ceresc. Trei zile mai târziu, cei trei membri ai echipajului Apollo 11 au ajuns la destinaţie: Luna. Pe 20 iulie 1969, ora 20:18 GMT, o navetă în care se aflau Neil Armstrong şi Buzz Aldrin a aselenizat, iar pe 21 iulie 1969, la ora 02:56, Neil Armstrong a devenit primul om care a păşit pe lună şi a rostit celebra frază „este un pas mic pentru un om, dar un pas mare pentru omenire”.
Cei doi astronauţi au revenit cu succes pe orbita lunară, unde erau aşteptaţi într-o navetă spaţială de cel de-al treilea membru al echipajului, Michael Collins, şi au revenit teferi pe Pământ pe 24 iulie.
După Apollo 11 au urmat alte cinci misiuni care au dus cu succes oameni pe Lună, ultima dintre ele având loc în decembrie 1972. Aceste 6 zboruri spaţiale desfăşurate într-o perioadă de doar patru ani reprezintă singurele momente în care omenirea, prin 12 reprezentanţi, a ajuns pe un alt corp ceresc.
Putem spune că asasinarea celui mai iubit președinte american, în 1963, a fost fără doar și poate un adevărat motor care a propulsat acest proiect. Văzut ca un capriciu sau ca pe o vanitate politică într-un moment de slăbiciune al americanilor în timpul conflicutului ce împărțea lumea în două, la acel moment, se prea poate ca să se fi renunțat mai devreme dacă președintele care l-a promovat ar fi avut un sfârșit lin.
Nixon a decis în 1972 ca acest program să fie stopat. Oricum nota de plată era destul de mare: anual cam 4-4,5 % din bugetul federal mergea către acest program spațial. Azi mai putin de 0.5% merge către NASA.
Desi beneficiile acestor călătorii au fost imense, perspectiva ca NASA să trimită din nou un om pe lună este mică. Costurile mari ale programului Apollo și lipsa de motivație directă cum a fost cursa înarmărilor din vremea Războiului Rece fac ca ideea de a păși din nou pe Lună să fie îndepărtată. Există voci care vorbesc despre lucrurile „ascunse” marelui public de către NASA și de guvernul federal, aspecte găsite în aceste voiaje: existența extratereștrilor sau că ar mai fi cineva pe Lună.
Azi NASA încearcă să pregătească nu doar o revenire în termen de pași pe Lună sau înfigerea unui steag acolo, ci un program - Constellation - care să susțină viața câtorva oameni acolo pentru câteva luni. Deși termenul ar fi 2020, este puțin probabil ca acest lucru să se petreacă tocmai din cauza bugetului cu mult mai mic decât cel alocat programului Apollo
Companiile private și zborul pe Lună
Totuși la orizont au apărut tot felul de inițiative private, gata să ducă nu astronauți, ci oameni obișnuiți în apropierea Lunii. Una dintre cele mai cunoscute este Excalibur Almaz, o companie care beneficiază de experienţa consultantului Valeri Tokarev, un fost cosmonaut sovietic care a călătorit de două ori în spaţiu.
Compania intenţionează să folosească vehicule spaţiale sovietice ce au fost supuse unui proces de modernizare pentru a efectua călătorii spre Lună. Şeful Excalibur Almaz, Art Dula, afirmă că utilizarea celor 6 vehicule sovietice (dintre care 4 navete reutilizabile şi două staţii spaţiale) va economisi două miliarde de dolari din bugetul companiei faţă de varianta dezvoltării altor tehnologii.
Chiar şi aşa, călătoria spre Lună nu va fi ieftină, costul ei ridicându-se la 150 de milioane de dolari de persoană conform declaraţilor oficialilor companiei. De asemenea, cei ce vor dori să pornească în expediţie spre Lună vor urma un curs de pregătire de 6 luni. Până acum în spații au mers peste 500 de persoane, însă până la Lună nu a ajuns nimeni.
La orizont, în schimb, în ultimii 15 ani s-a ivit un nou actor dispus să investească masiv într-un program spațial: China. În 2007 Mike Griffin, șeful agenției spațiale a făcut o declaraţie surprinzătoare: „China va fi ţara care va duce la revenirea oamenilor pe Lună, iar americanilor nu le va plăcea acest lucru”. Lucrurile par să se confirme pentru că în ultima perioadă chinezii au început să obțină și roade ale investițiilor lor: prima femeie în spațiu - Liu Yang, în vârstă de 33 ani, și numeroase ieșiri ale astronauților săi în spațiul cosmic.
Cucerirea spațiului cosmic rămâne însă o țintă pentru omenire. Cine o va face în continuare este o necunoscută. Când va reveni omul pe lună? Experții spun curând... indiferent ce rasă va avea acel om.
Numeroase teorii conspirative au fost avansate, care subliniază o acțiune concertată de angajații NASA (uneori și alții) pentru a perpetua informații false despre aterizări care nu a avut loc, sau sa acopere informații exacte despre aterizările care au avut loc într-un mod diferit decât au fost ele prezentate publicului larg. Credincioșii s-au concentrat asupra lacunelor percepute sau incoerențele din istoricul înregistrărilor misiunilor. Flat Earth Society a fost una dintre primele organizații care au acuzat NASA de falsificare a aterizărilor, argumentând că acestea au fost realizate la Hollywood cu Walt Disney ca sponsor, Arthur C. Clarke scenarist și regizate de Stanley Kubrick.
Predomină ideea că întreg programul de aterizare cu echipaj uman a fost o farsă totală de la început până la sfârșit. Unii susțin că tehnologia cu care s-a încercat să se trimită oameni pe Lună a fost insuficientă sau că centurile de radiații Van Allen, vântul solar, erupțiile solare, ejecțiile coronale de masă și radiația cosmică au făcut o astfel de călătorie imposibilă.
Poate cel mai important argument al celor care contestă existenta misiunii Apollo11 este cel legat de lipsa stelelor din imaginile oferite de NASA. Spaţiul apare în fotografii ca un imens fundal negru. Cum ar putea fi posibil acest aspect cu atât mai mult cu cât Luna nu are o atmosferă care să obtureze vizibilitatea aştrilor? Este greu de crezut că un „eventual” regizor ar fi uitat să „aprindă” stelele din studio. Contestatarii susţin că poziţia stelelor văzute de pe Terra ar fi trădat poziţia reală a astronauţilor, caz în care s-a optat pentru eliminarea acestora din fundal.
Oficialii NASA au negat vehement această posibilitate şi au susţinut faptul că lumina solară, extrem de puternică pe suprafaţa selenară, este capabilă să obtureze orice imagine a stelelor. Acelaşi lucru se întâmplă, susţin oamenii de ştiinţă americani, în momentul în care ai încerca să fotografiezi cerul pe timpul nopţii, într-un oraş puternic iluminat. Singura posibilitate ca stelele să devină vizibile ar fi aceea că un astronaut să realizeze fotografiile pe partea întunecată a Lunii.
Explicaţia NASA pare, la prima vedere, în măsură să explice lipsa stelelor din fotografiile oficiale. Cu toate acestea, niciun aparat de fotografiat nu ar fi rezistat căldurii solare şi radiaţiilor puternice care lovesc suprafaţa Lunii. Motivul pentru care acest lucru nu s-a întâmplat? „Atât Apollo 11 cât şi celelalte misiuni care au avut loc până în 1972 au fost efectuate la primele ore ale dimineţii lunare”, argumentează cercetătorii americani.
Deşi privită cu scepticism, această explicaţie a oamenilor de ştiinţă a născut, la rândul ei, noi controverse. Cum a fost posibil ca umbra navetei spaţiale să se propage încă din timpul zborului pe o suprafaţă extrem de întinsă a Lunii. Şi, mai mult, dacă luminozitatea solară a fost atât de puternică încât să împiedice vederea stelelor, asta la primele ore ale dimineţii, cum se explică faptul că umbrele astronauţilor au forme, lungimi şi direcţii diferite? Iar că misterul să se adâncească, cum poate fi explicat faptul că, deşi acoperit de umbră, modulul selenar lasa clar să se vadă însemnele oficiale ale Statelor Unite ale Americii?
În opinia cercetătorilor, terenul accidentat poate da naştere unor jocuri de lumini şi umbre chiar şi atunci când este vorba de mai multe obiecte sau persoane care stau una în apropierea celeilalte; o explicaţie care nu a reuşit încă să convingă pe mulţi de veridicitatea sa.
Şi totuşi, de ce ar fi înscenat una dintre marile puteri ale lumii ideea unei expediţii care nu avusese loc? Ar putea să pară absurd, însă o simplă privire aruncată în contextul geopolitic al acelor vremuri poate oferi o explicaţie mai mult decât plauzibilă. Statele Unite ale Americii pierduseră startul în cursa spaţială, iar Uniunea Sovietică părea să conducă detaşat în toate domeniile. Prima capsulă spaţială trimisă în afara atmosferei terestre, primul animal lansat în spaţiu, primul om şi primul echipaj de trei persoane care ajungeau pe orbita terestră precum şi primul modul fără echipaj, Luna2, care ajungea pe satelitul natural al Terrei, toate realizări sovietice, constituiau suficiente motive de îngrijorare pentru Statele Unite.
Conform adepţilor teoriei conspiraţiei, Statele Unite ale Americii se aflau în punctul în care trebuiau să demonstreze cu orice preţ că posedă o tehnologie superioară celei sovietice, iar singurul mod în care puteau face acest lucru era să trimită un om pe Lună, premiul care lipsea din vitrina Uniunii Sovietice. Aveau, însă, statele americane tehnologia necesară transportării dus-întors a unui echipaj uman pe Lună? Răspunsul este unul disputat chiar şi în zilele noastre.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu