Este stiut ca in prezent pe planeta noastra exista patru rase principale: alba, galbena, rosie si neagra. Ceea ce este cunoscut mai putin sau chiar deloc, este faptul ca exista, totusi, unele mici grupuri umane, care nu pot fi incadrate in nici una din aceste mari grupe, deoarece caracteristicile specifice le deosebesc net de marea comunitate, care locuieste pe Terra.
Sa fie acestia urmasii vizitatorilor celesti sau isospatiali, care au sosist pe Pamant intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat ? Dimensiunile reduse ale respectivelor comunitati demonstreaza ca, in pofida nivelului tehnic ridicat pe care se poate presupune ca l-au avut la sosirea pe planeta noastra, rolul acestor in evolutia omenirii nu a avut un caracter determinant, eforturile lor fiind dirijate cu preponderenta catre adaptarea la noile conditii de existenta.
Tribul Aymara – „cel mai vechi popor de pe Pamant”
Tribul Aymara, ce se autodefineste ca fiind „cel mai vechi de pe Pamant”, a populat zona din jurul lacului Titicaca din timpuri imemoriale. La sosirea lor in regiune au descoperit orasul Tiahuanaco, vechi si parasit.
In prezent nu se mai poate sti daca poporul Arymara si-a desavarsit singur limba lui frumoasa si perfecta in timpul lungilor lui migratii din preistorie sau daca acei constructori necunoscuti ai orasului Tiahuanaco le-au lasat mostenire propria lor limba, atunci cand au aparut pe malul lacului Titicaca.
Ceea ce i-a surprins pe cercetatorii, care le-au studiat limba, a fost faptul ca aceasta are o logica si o claritate desavarsita. Idiomul, folosit probabil de aristocratia incasa si de amautas (albi) ca baza pentru limba lor elitista, s-a dovedit a fi, spre mirarea lingvistilor de astazi, o limba perfecta, matematic logica.
Astfel, matematicianul Ivan Guzman de Rojas din La Paz (Bolivia) a descoperit ca structura limbii poate fi transcrisa foarte usor intr-un cod algebric. Folosind aceasta limba ca baza a unui program pentru calculator, a putut realiza un algoritm de traducere multilingual cu aplicare universala.
Expertii, care au urmarit munca lui Guzman cu mult interes, sunt de parere ca cercetarile se afla in fata unei brese decisive de utilizare in scopuri lingivstice a computerului. Intre timp, mai multe concerne mari si-au anuntat interesul pentru aceasta limba, iar Guzman de Rojas, care a tradus-o algoritmic, a constatat:
„Am gasit, de fapt, o cale sa invat computerul orice gramatica, folosind sintaxa aymara. Este o limba superba. Este atat de corecta si clara, ca nici o alta limba cunoscuta, incat esti inclinat sa crezi ca cineva a creat-o dupa un anumit plan.”
Este greu de admis ca aceasta limba, matematic perfecta, pe care poporul aymara o mai vorbeste si astazi si de a carei perfectiune vor sa profite concernele de calculatoare, ar putea proveni de la niste primitivi, care nu avea nici macar o scriere. Pana acum cativa ani, cercetatorii lingvisti erau convinsi ca limbile sunt o premisa pentru gandirea constienta.
Astazi, insa, se crede ca limbile, chiar cele mai simple, sunt mai degraba un rezultat, o urmare a dezvoltarii constiintei. Spre deosebire de tehnicile simple sau de folosire a uneltelor, care pot fi preluate prin transmiterea unei vechi traditii nepresupunand o gandire pronuntata, pentru faurirea unei limbi este nevoie de o fantezie si de o forta creatoare care depasesc capacitatile obisnuite si sunt de neimaginat fara o constiinta diferentiata.
Tribul Uro
In perioada colonizarii zonei lacului Titicaca de catre triburile Aymara, cu 2.000 – 3.000 de ani inainte de incasi, acestia au purtat lupte cu un trib asezat pe malurile lacului, misteriosii Uro, ne-oamenii.
Populatia Aymara a invins tribul Uro si l-a alungat, iar acestia s-au stabilit pe insulele artificiale din trestie, unde locuiesc si astazi. Astazi se cunoaste ca Aymara este un trib foarte vechi, care apartine popoarelor preistorice ale continentului sudamerican, dar istoria tribului Uro, ascunde inca mistere.
Toate popoarele cunoscute de pe planeta noastra au in limbajul propriu o denumire pentru creatorul Universului, pentru Geneza si pentru ei. De regula, ultimul termen este desemnat la toate popoarele prin cuvantul „om”. Exceptie face doar populatia Uro!
Etnologul Jean Vellard, care a trait un timpul indelungat printre ultimii dintre ei, a consemnat despre constiinta de sine a tribului de indieni urmatoarele:
„Noi, ceilalti locuitori ai lacului, noi care ne numim cot-sun, noi nu suntem oameni. Ne aflam aici dinaintea incasilor, ba chiar inainte ca Tatal Cerului, Tatiu, sa fi creat oameni, pe Aymara, pe checiua, pe albi. Am fost aici inainte ca Soarele sa inceapa sa lumineze Pamantul, din perioada cand Pamantul era scufundat in semintuneric, cand era luminat doar de luna si stele.
Pe vremea aceea, Titicaca era mult mai mare decat astazi. Parintii nostri au trait incepand de atunci pe aceste locuri. Noi nu suntem oameni. Sangele nostru este negru, de aceea nici nu inghetam de frig. Nu simtim frigul noptilor pe lac.
Noi nu vorbim o limba omeneasca, iar oamenii nu ne inteleg. Capetele noastre sunt altfel decat cele ale altor indieni. Suntem foarte batrani, suntem cei mai vechi.”
Etnologul si arheologul Miroslav Stingl a studiat tribul Uro si l-a descris astfel:
„Acesti oameni, care pun atata accent pe faptul ca, in realitate, nu sunt oameni, acesti cot-sun pe care nici frigul noptilor andine si nici furtunile de pe lac nu-i ating, deosebesc doua epoci in istoria lor.
Prima, cand nu existau inca oameni pe Pamant si cand Soarele inca nu se afla pe cer, a fost perioada in care s-au construit pe altiplano, vechile orase, dintre care cel mai minunat era Tiahuanaco.
In cea de-a doua epoca istorica, atunci cand populatia cot-sun nu mai exista pe Pamant, iar in locul ei aparusera adevaratii oameni, populatia Uro a fost vitregita de soarta. Si tot atunci viata din orasul de piatra din Anzi s-a stins.
Foarte interesant este faptul ca populatia Uro considera ca, de mult, intr-un trecut foarte indepartat, au aratat altfel: aveau brate si picioare mai lungi si un cap alungit spre spate. Sangele lor era si el altfel.
Semanau fiintelor fabuloase cu patru degete, care pot fi vazute gravate pe blocurile de piatra din Tiahuanaco. In decursul mileniilor, sangele lor si mai apoi capul si statura s-au modificat ajungand sa semene cu omenirea noastra. In interiorul lor insa au ramas cot-sun si de aceea nu au uitat cum sunt, de fapt, neoamenii.”
Ultimii urmasi ai tribului misterios mai pot fi vazut si astazi langa cocioabele lor din papura totora. Au pielea inchisa la culoare, mai inchisa decat a celorlalti indieni din Anzi si nu doresc sa se alature limii moderne, sa iasa din traditiile lor, din starea lor contemplativa. Suntat de inradacinati in felul lor de viata contemplativa, incat munca nu are nici un sens pentru ei.
Tribul Ainos – uriasi arieni
Dictionarul Grand Larousse, din 1980, mentioneaza: ainos – ciudata populatie alba din insula japoneza Hokkaido. Grupare etnic stranie, prezentand evidente caractere somatice europide: inaltimea medie de 2 metri, prognatismul, pilozitatea si pigmentatia rasei albe.
In general, acesta este maximul de informatii, care se pot afla din manuale sau chiar din multe „studii de specialitate” asupra acestui popor putin numeros (aproximativ 50.000 de oameni, in 1978), care a supravietuit de-a lungul mileniilor in mijlocul Asiei, la 20.000 de km distanta de cele mai apropiate populatii albe.
Putini stiu, insa, ca grupa sanguina a populatiei Ainos este diferita de cele obisnuite, neputand fi intalnita la alte popoare. Ainos si-au pastrat nu numai limba, obiceiurile, cultura si modul de viata, dar si structura biologica a rasei, fapt inexplicabil, daca tinem cont de imprejurarea ca ei erau plasati intr-o zona teritoriala dominata de populatii mongoloide, considerabil mai numeroase.
Nimeni nu a reusit sa afle cand si de unde au venit stramosii populatiei Ainos in Asia. Specialii, sunt, insa, de acord ca este putin probabil ca dintre miliardele de oameni apartinand grupului rasia mongoloid sa apra „intamplator” cateva zeci de mii, avand caractere biologice si genetice ale rasei albe.
Legendele lor afirma ca, „intr-un trecut foarte indepartat, viteazul si inteleptul zeu, Okikurumi-Kamui, a aterizat in nordul insulei Hokkaido. Nava sa metalica, sclipitoare, era argintie ziua si rosie in timpul noptii, producand un zgomot ca de tunet atunci cand se inalta spre cer.
El a stat cateva anotimpuri printre oameni, invatandu-i agricultura, mestesugurile, arta si intelepciunea”, le-a dat un cod de legi morale si sociale, dupa care „s-a inaltat cu nava sa spre stele, disparand pentru totdeauna”.
Triburile Dropa si Ham
Una dintre cele mai elocvente dovezi ale unui înalt nivel tehnologic ce a existat cândva pe Pământ o reprezintă existenţa triburilor Dropa şi Ham. În anul 1938, un profesor universitar de arheologie din Beijing, pe nume Chi Pu Tei, a realizat împreună cu studenţii săi o expediţie într-una dintre cele mai neospitaliere zone din lume, situată la aproape 650 km de cea mai apropiată aşezare umană, în Munţii Bayan Kara-Ula, la frontiera dintre China şi Tibet.
Scopul expediţiei era acela de a studia un sistem de peşteri interconectate despre care existau informaţii că ar fi fost sculptate artificial. În apropierea acelor peşteri locuia o stranie populaţie compusă din două triburi, numite Dropa şi respectiv Ham, având împreună aproximativ 3.000 de membri, dar care nu aveau caracteristicile niciunei alte populaţii din China sau Tibet.
În interiorul peşterilor a fost descoperit un şir ordonat de sute de morminte, ce conţineau schelete complet neobişnuite, ale unor fiinţe umanoide de aproximativ 1,30 metri înălţime, cu oase fragile, dar cu o capacitate craniană foarte mare, de cca 2.500 cm3. Utilizându-se metoda datării cu C14, vechimea acestor schelete a fost estimată la minim 12.000 de ani.
Pe pereţii peşterilor, având aceeaşi vechime, au fost descoperite anumite desene care indică Soarele, Luna, dar şi câteva zeci de stele, între care erau trasate anumite linii punctiforme. Cea mai uimitoare descoperire a fost însă aceea a peste 700 de discuri de granit, având aproximativ 25 cm diametru şi 6 cm grosime. Pe suprafaţa lor, discurile aveau gravate anumite şanţuri foarte fine, care descriau o spirala ce mergea de la centru către periferie.
La o analiză mai atentă, folosind o lupă puternică, se putea constata că de fapt respectivele şanţuri erau şiruri de hieroglife ale unui limbaj complet necunoscut. O parte dintre discuri au fost date Uniunii Sovietice, iar restul au fost duse la Beijing pentru a fi analizate. În urma analizelor efectuate s-a constatat că discurile au o vechime de 11-12.000 de ani, iar materialul din care sunt făcute nu este o simplă piatră, ci un fel de material electromagnetic, având în compoziţie 40% cobalt şi 8% aluminiu.
Puse în contact cu o sursă de energie electrică, ele intrau într-un ritm oscilatoriu surprinzător de mare. Chiar dacă lucrurile erau deja cu totul ieşite din comun, surpriza cea mai mare a venit abia după efortul laborios pe care un alt cercetător din Beijing, dr. Ţum Um Nui, l-a depus pentru a traduce inscripţiile microscopice de pe discuri.
După o muncă de ani de zile, acea scriere misterioasă a fost descifrată şi ea indica faptul că în urmă cu 12.000 de ani, o navă spaţială de pe o planetă îndepărtată s-a prăbuşit în acea zonă şi nu a mai fost posibilă repararea ei. Ca urmare, fiinţele din spaţiu au ajuns să convieţuiască cu oamenii locului.
Aceasta este o ipoteză foarte plauzibilă, ce vine să explice caracteristicile stranii ale triburilor Dropa şi Ham, care nu pot fi încadrate – după cum au remarcat investigaţiile unor prestigioase reviste ştiinţifice (Life, Science and Mechanics, Science et Vie, Arheologia) – în nici o rasă umană terestră. Statura lor nu depăşeşte 1,30 metri, sunt fiinţe fragile, cu orbitele foarte mari şi o capacitate a cutiei craniene cu 100 cm3 mai mare decât media rasei Homo sapiens. Analizele sanguine au revelat faptul că sângele lor nu poate fi nici el încadrat în vreo grupă sanguină cunoscută.
Deşi rezultatele acestor cercetări erau foarte clare, Academia de Preistorie din Beijing a interzis publicarea lor sub pretextul de a nu provoca un şoc în societate. Totul a fost trecut sub tăcere de către guvernul chinez, orice referiri sau probe materiale au dispărut pentru accesul public, iar astăzi nici măcar identităţile celor implicaţi direct în această descoperire nu mai pot fi verificate.
În aceste condiţii, acum – din punct de vedere oficial – se consideră că toate acestea nu au fost de fapt decât o simplă ficţiune. În anul 1995 a mai apărut totuşi o ştire semnificativă şi anume aceea că autorităţile chineze au confirmat descoperirea unui trib necunoscut din care făceau parte circa 120 de indivizi, în regiunea Sichuan la câteva sute de kilometri distanţă de masivul Bayan Kara-Ula. Niciunul dintre membrii tribului nu depăşea înălţimea de 1,15 metri. Accesul străinilor în zonă a fost însă complet interzis.
Chiar dacă rădăcinile concrete ale acestei descoperiri extraordinare au fost şterse, au rămas totuşi mai multe fotografii ale discurilor, precum şi mărturiile unor persoane care au avut contact cu aceste evenimente, totul fiind suficient de semnificativ atât pentru a indica autenticitatea faptelor descrise, cât şi pentru a indica maniera în care în unele cazuri – din nefericire – autorităţile doresc să ascundă adevărul.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu