Adevarata istorie a Vechiului Testament. Din ce religii a fost copiat.


Evreii reprezintă probabil cel mai celebru popor din istoria omenirii. Dacă nu pentru fapte vitejeşti, măcar pentru răspândirea istoriei lor prin intermediul Bibliei. Conform acesteia, urmaşii lui Avraam s-au stabilit întâi în Canaan, apoi s-au mutat în Egipt, unde s-au înmulţit în mod considerabil. Fiind transformaţi de egipteni în sclavi, au plecat spre Canaan, conduşi de Moise. După moartea acestuia, Iosua Navi a fost cel care a preluat conducerea grupului de israeliţi, cucerind Canaanul. Prin 1047 î.e.n. s-a format regatul unit al Israelului şi Iudeei, sub conducerea lui Saul. În timpul lui David, regatul a devenit o mare putere mondială. Apogeul a fost atins în timpul lui Solomon, fiul lui David, care a transformat Ierusalimul într-o metropolă. Conform tradiţiei, el a construit primul templu al lui Yahweh, zeul evreilor. După moartea lui Solomon, regatul s-a divizat în două părţi, Israel şi Iuda. În anul 586 î.e.n., babilonienii au cucerit Ierusalimul, distrugând templul şi deportându-i pe locuitori în Babilon. Poporul rămas în Iudeea s-a refugiat în Egipt. Perşii au cucerit Babilonul şi i-au eliberat pe evrei din robie prin 539 î.e.n. Întorşi în Ierusalim, aceştia au refăcut templul lui Solomon, care a fost distrus mult mai târziu de către romani. În 332 î.e.n., Alexandru Macedon a cucerit Iudeea împreună cu întreg imperiul persan. După moartea sa, provincia a ajuns sub stăpânire siriană. În jurul anului 162 î.e.n., iudeii s-au răsculat, reuşind să creeze un stat independent, regatul hasmonean, care a dispărut în 63 î.e.n., când romanii i-au pus la conducere pe Irodieni, vasalii Romei. În anul 6 romanii au cucerit Iudeea, transformând-o în provincie romană. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care durat patru ani şi a dus la pustiirea Ierusalimului şi distrugerea templului lui Solomon de către romani. Din anul 135, romanii au schimbat numele Iudeei în Palestina.

Dar oare această istorie este în întregime adevărată? O parte din ea, mai ales începutul, a ajuns la noi prin intermediul Bibliei. O putem considera o certitudine doar pentru că este scrisă în “cartea sfântă”? Sau avem nevoie şi de alte dovezi, cum ar fi de exemplu descoperirile arheologice? Este oare Biblia într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu?

Adevărata istorie a poporului evreu este diferită de ceea ce ştim astăzi. O mână de sumerieni, în frunte cu Avraam, şi-au părăsit patria la porunca zeului lor, devenind nomazi. După ce s-au plimbat prin Mesopotamia, Canaan şi Egipt, s-au hotărât să se stabilească în Canaan, unde au trăit alături de localnici. După apariţia în regiune a hicsoşilor în jurul anului 1550 î.e.n., urmaşii lui Avraam s-au îndreptat către Egipt, acolo unde unul dintre ei (Iosif) devenise vizir. S-au stabilit la marginea Egiptului, în Delta Nilului, în Avaris, fosta capitală a hicsoşilor. Fiica lui Iosif (numit Yuya de către egipteni), Tiye, s-a căsătorit cu faraonul Amenhotep al III-lea prin 1337 î.e.n., devenind marea regină a Egiptului. Fiul lor, Akhenaton (numit Moise de către adepţii săi), a scos din Egipt israeliţii alături de adepţii săi egipteni. În deşertul Sinai s-au amestecat cu triburile de madianiţi, cu toţii pornind spre Canaan. Acolo au sosit pe cale paşnică, amestecându-se cu populaţia locală. Nu au fost niciodată o mare putere, Canaanul acelor vremuri fiind un teritoriu sărac, compus din mici oraşe şi sate. În cazul în care au existat, “marii” regi evrei David şi Solomon nu au fost decât căpetenii ale câtorva sute de oameni. Nu aveau nici o religie stabilă, adoptând zeităţile locurilor prin care au rătăcit în perioada în care erau nomazi. După ocupaţia babiloniană evreii au fost deportaţi în Babilon, unul dintre cele mai dezvoltate oraşe din acea epocă. Mai mult ca sigur au fost impresionaţi atât de cultura babiloniană, cât şi de religia acestora foarte bine organizată. Întorşi în Ierusalim, o mână de preoţi, în frunte cu Ezdra, au hotărât să aplice ceea ce au văzut în Babilon, mai ales din punct de vedere religios. Adică să aibă o religie bine pusă la punct, întocmai ca babilonienii.

Preoţii lui Ezdra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă şi astăzi: lunile anului evreiesc au aceleaşi denumiri ca ale babilonienilor antici. Au organizat preoţimea după modelul babilonian. Probabil profund impresionaţi de templul lui Marduk din Babilon, au construit templul lui Yahweh după acelaşi model. Ba chiar l-au adoptat pe Marduk ca zeitate supremă, renunţând la vechea lor divinitate. Cum orice religie bine organizată avea, pe lângă temple şi preoţime, scrieri sfinte, preoţii lui Ezdra s-au pus pe treabă. Şi-au creat propria mitologie, copiind părţi din religia canaanită, babiloniană dar şi persană, a lui Zoroastru. Cei întorşi din Egipt au completat cu părţi din religia egipteană. Odată stabilite în mare poveştile care să completeze noua religie, preoţii evrei le-au aşternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat şi completat, rezultând “sfintele” scripturi ce formează astăzi Vechiul Testament. Ce dovezi sunt care să sprijine ipoteza că Vechiul Testament e format din legende babiloniene şi egiptene? Haideţi să enumerăm câteva dintre ele:



– Cele şapte zile ale Genezei (şase în care Dumnezeu a creat lumea şi una în care s-a odihnit) corespund celor şapte tăbliţe de lut pe care a fost scris Enuma Eliş, mitul babilonian al Creaţiei. Varianta scrisă a Enumei Eliş  datează din Epoca de Bronz. Evreii au avut acces la acest mit în timpul robiei din Babilon.

– Grădina Edenului se afla în Mesopotamia. Adică exact în locul în care trăiau zeii mesopotamieni, conform legendelor acestora. Numele eden provine din cuvântul sumerian edin („casa zeilor”), ce a devenit edinu („stepă” sau „câmpie”) pentru babilonieni.

– Pomul cunoaşterii din Grădina Edenului, din care au mâncat Adam şi Eva, nu este un concept ebraic. Într-un mit sumerian, zeiţa Inanna i-a cerut fratelui său, Utu, să o ajute să coboare într-o zonă în care care creşteau pomi ai căror roade ar fi ajutat-o să obţină cunoaşterea sexualităţii. Zeul soare a ajutat-o iar Inanna, după ce mâncat din fructul pomului cunoaşterii, a devenit zeiţa iubirii. De asemenea, şi pomul vieţii este “împrumutat” tot de la sumerieni. Pe o tăbliţă de lut se pot observa Enki şi primul om, Adapa, şezând la taclale în jurul copacului vieţii. Nu lipsesc nici şerpii din acel peisaj care ar părea copiat din Cartea Genezei, dacă nu ar fi mai vechi cu câteva mii de ani decât scripturile evreieşti.

– Satan din Biblie provine din numele zeului egiptean Seth (ce mai era numit şi Setan). Dacă iniţial era privit ca o entitate neutră, pe alocuri chiar pozitivă, după întoarcerea evreilor din Babilon lucrurile s-au schimbat. Influenţaţi de religia persană a lui Zoroastru, unde erau delimitate clar divinităţile benefice de cele malefice, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul lui Yahweh şi al oamenilor.

– Povestea lui Cain şi Abel este o copie a legendei celor doi zei fraţi sumerieni, Enlil şi Enki. În Biblie, păstorul Abel a fost ucis de fratele său, agricultorul Cain. În Sumer, Enki i-a învăţat pe oameni păstoritul iar Enlil agricultura. Deşi Enki a condus singur Pământul, fratele său l-a ucis şi i-a luat locul. Acelaşi mit se întâlneşte şi la egipteni, unde păstorul Osiris, primul conducător al Terrei, a fost ucis de fratele său, Seth, care i-a luat locul. Deşi nu s-a ajuns la o traducere exactă a numelor celor doi fii ai lui Adam şi ai Evei, răspunsul se găseşte în akkadiană. Abel înseamnă „domnul apelor” (a = „apă” iar bel = „domnul”) iar Cain, „gura care acuză” (ca = „gura” iar in = „a acuza”). Sumerianul Enki, cel care a fost ucis de fratele său, era zeul apelor. Babilonienii îl numeau Ea, care înseamnă „casa apelor”. Enlil era cel care acuza de multe ori în faţa zeului suprem, An, atât pe oameni, cât şi pe fratele său. Satan din Biblie, care provine din numele zeului Seth (varianta egipteană a sumerianului Enlil), era de asemenea un acuzator, principala sa atribuţie fiind cea de a aduce acuze sufletelor ajunse la judecata din faţa lui Yahweh. Revenind la Cain şi Abel, povestea în care cei doi au adus jertfe în faţa lui Yahweh, iar acesta l-a ales pe Abel, este identică cu una sumeriană în care zeiţa Inanna, pentru a-şi alege un soţ, le-a cerut păstorului Dumuzi şi agricultorului Enkidu să-şi prezinte roadele muncii lor. Fiind încântată mai mult de friptură decât de terci, Inanna l-a ales pe păstor.

– Numele celui de-al treilea fiu al lui Adam şi al Evei, Seth, este fără îndoială numele zeului egiptean al deşertului şi al furtunii.

– Legenda turnului Babel este, de asemenea, copiată din Babilon. Acolo se credea că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supuşilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru şi a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supuşilor lui Marduk. Evreii nu doar au auzit legenda turnului în timpul robiei babiloniene, ci chiar au avut ocazia de a-l vedea. Regii Nabopalassar şi Nabucodonosor al II-lea îl reconstruiseră cu puţin timp în urmă, la porunca zeului Marduk. Locaţia turnului biblic este aceeaşi, ţinutul Shinear fiind Sumerul.

– Potopul din Biblie este o copie a mitului Potopului din Mesopotamia. În Epopeea lui Ghilgameş, o scriere akkadiană formată din mai multe legende şi poeme sumeriene, Utnapiştim este pământeanul care, sfătuit de Enki, şi-a construit o arcă în care a adus câte o pereche din fiecare animal. După Potop, el şi familia sa au repopulat pământul. Fără îndoială că, în timpul robiei babiloniene, evreii au avut acces şi la acest mit.

– Itinerariul lui Avraam din Ur până în Canaan este în realitate al hicsoşilor. Conform Bibliei, Avraam a plecat din Sumer în Canaan. De acolo, în Egipt. Apoi în peninsula Sinai şi înapoi în Canaan. Hicsoşii au venit din Sumer în Canaan, unde au stat o perioadă până când s-au îndreptat către Egipt. Au cucerit nordul Egiptului şi l-au condus timp de aproximativ o sută de ani. După ce au fost goniţi de alianţa prinţilor tebani, hicsoşii au plecat către Canaan, bineînţeles prin peninsula Sinai.

– Moise nu a fost evreu, aşa cum susţine Biblia, ci egiptean. În Biblie se spune că fiica faraonului, când a găsit copilul printre trestii, i-a pus numele Moise (Moşe în ebraică) deoarece, a spus ea „din apă l-am scos“. Însă el ar fi trebuit să fie numit Moşui („cel care a fost scos”), nu Moşe. În plus, dacă a fost adoptat de către o egipteancă şi a fost crescut ca un prinţ egiptean, era firesc să fi primit un nume egiptean, nicidecum unul ebraic. Mai ales deoarece sunt mici şansele ca o prinţesă egipteană să ştie ebraica. Aşa cum a observat şi Freud, numele Moşe nu provine din ebraică, ci din cuvântul egiptean mos, care înseamnă copil. Dovezile care atestă faptul că Moise a fost în realitate faraonul Akhenaton se găsesc în capitolul „Moise”. Evreii ascund însă originea egipteană a celui mai important reprezentant al religiei lor, lucru remarcat şi de părintele psihanalizei, Sigmund Freud.

– Este binecunoscută povestea biblică în care Moise este lăsat de mama sa într-un coşuleţ pe Nil, fiind salvat de fiica faraonului. În autobiografia regelui akkadian Sargon cel Mare (cca. 2270 – 2215 î.e.n.), acesta susţine că mama sa era mare preoteasă în oraşul Azupiranu, în timp ce tatăl lui rămâne necunoscut. După ce l-a născut pe Sargon în secret, l-a aşezat într-un coş de papură uns cu bitum şi i-a dat drumul pe fluviul Eufrat, pentru a evita uciderea lui. A fost găsit de Akki, grădinarul regelui, care l-a adoptat. Ulterior, Sargon va deveni amantul zeiţei Iştar, care îi va acorda tronul. Pentru că Sargon a trăit cu mult timp înainte de Moise, este evident faptul că povestea biblică este un plagiat al celei akkadiene, aşa cum sublinia şi Freud. Israeliţii au aflat povestea naşterii lui Sargon în timpul exilului în Babilon. Iar când s-au întors în Ierusalim şi au început să-şi scrie textele sacre, au inclus acea parte în legenda lui Moise. Până şi faptul că în Biblie ni se spune doar numele mamei lui Moise, în timp ce tatăl rămâne necunoscut, este identic cu faptul că doar mama lui Sargon era cunoscută, în timp ce tatăl lui nu. E posibil totuşi ca ambele variante, a lui Sargon şi a lui Moise, să fie copii ale unui mit egiptean mult mai vechi. După ce l-a născut pe Horus, adevăratul moştenitor al tronului, zeiţa Isis l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, pentru a nu fi găsit de către faraonul uzurpator Seth. Seth, unchiul lui Horus şi fratele lui Isis, îl omorâse pe Osiris şi îi luase tronul. Auzind că Osiris are un moştenitor, fără îndoială că ar fi încercat să îl ucidă şi pe acela. Aşadar, zeiţa şi-a crescut fiul pe ascuns, până când acesta a ajuns destul de mare pentru a-şi cere drepturile. Mama lui Horus, Isis, a fost ajutată să crească copilul de către sora ei, Nephtys, soţia faraonului Seth, la fel cum soţia faraonului biblic a fost ajutată de mama copilului să-l crească pe Moise.

– Când Moise l-a întrebat pe Yahweh care este numele lui, zeul i-a răspuns: „Ehyeh asher ehyeh”, ce s-a tradus prin „Eu sunt cel ce sunt”. O propoziţie fără sens, care probabil l-a băgat pe bietul Moise şi mai mult în ceaţă. Dar dacă propoziţia este tradusă corect, adică „Eu sunt cel numit Ea”, afirmaţia nu numai că are sens, ci şi indică identitatea dumnezeului biblic. Ea era numele babilonian al lui Enki, zeul-şarpe sumerian. Zeul nu i-ar fi spus lui Moise o propoziţie ambiguă, ţinând cont că misiunea acestuia era de a-i convinge pe israeliţi că a fost trimis de către zeul lor pentru a-i elibera. Ci, dimpotrivă, şi-a declinat identitatea pentru a putea fi recunoscut. Faptul că numele zeului era cel babilonian demonstrează că evreii au aflat acest nume în timpul petrecut în Babilon, iar povestea biblică a fost scrisă după întoarcerea lor în Ierusalim.

– Cele 10 porunci ale lui Moise sunt copiate din Cartea Egipteană a Morţilor. Fiind faraon, Moise / Akhenaton a avut acces la această carte fără îndoială, probabil în perioada în care a fost preot la Heliopolis.

– După 15 ani de cercetări, arheologul israelian Yohanan Aharoni a concluzionat că în timpul lui Iosua Navi nu a fost cucerit niciun oraş de către evrei, deoarece acele oraşe menţionate în Biblie nu mai existau de mult timp. De asemenea, istoricul Mandfred Claus consideră că preluarea Canaanului pe cale militară este o poveste inventată. Arheologul Israel Finkenstein a constatat că mai mult de 90% dintre cercetători au stabilit de comun acord că nu a existat niciun exod din Egipt al poporului lui Israel. Prin urmare, nici cucerirea Canaanului. Ierihonul nu a fost distrus de Iosua Navi, ci cu mult timp înainte, prin 1549 î.e.n. La fel şi cetatea Ai, al cărei nume înseamnă „grămada de ruine”. Cu toate astea, exodul a avut loc, dar nu în modul prezentat de Biblie. În realitate s-au folosit două surse, ce au fost compilate într-o singură poveste. Una reprezintă cele câteva sute de israeliţi amestecaţi cu egipteni şi beduini madianiţi, conduşi de Akhenaton. A doua sursă o reprezintă exodul hicsoşilor din Egipt. După ce au fost goniţi de către prinţii tebani prin 1550 î.e.n., hicsoşii au plecat în Canaan. Cum se estimează că zidurile Ierihonului au căzut prin 1549 î.e.n., e posibil ca hicsoşii să fie cei care au cauzat acest lucru. De asemenea, există probabilitatea ca tot ei să fi cucerit şi celelalte oraşe canaanite. Conform lui Manethon, hicsoşii sunt cei care au construit Ierusalimul. Evreii au atribuit micului grup al lui Akhenaton faptele hicsoşilor, rezultând astfel marele exod din Biblie.

– Circumcizia, legământul sacru al evreilor cu Yahweh, nu a fost inventată de Avraam. În realitate, egiptenii practicau circumcizia de mii de ani, lucru demonstrat atât de desenele din temple cât şi de mumii. Aşa cum remarca şi Freud, cel mai probabil egipteanul Moise le-a adus evreilor acest obicei, nicidecum Avraam.



– Chivotul Legământului, în care Moise ar fi aşezat cele 10 porunci divine, este o copie a chivotului lui Sin (Enki), zeul babilonian al lunii. Se observă modelul babilonian al chivotului lui Moise prin faptul că era decorat cu heruvimi (sfincşi), care în Mesopotamia şi Egipt erau considerați paznici ai secretelor.

– Unul dintre epitetele dumnezeului biblic este El. Însă El era numele divinităţii supreme în Canaan. El este forma prescurtată a lui Ellil, numele dat de babilonieni sumerianului Enlil. Evreii l-au echivalat pe Yahweh al lor cu El al canaanienilor pentru ca, mai târziu, să-l înlocuiască. Soţia lui El era Aşera. Biblia spune că, în templul lui Solomon, regele Roboam a adus o statuie a Aşerei. Regele Esra a îndepărtat-o dar Manase a readus-o în locul ei tradiţional. Regele Iosia a exilat statuia din templu, dar ea s-a întors după moartea regelui. Aşadar, pentru israeliţi, locul Aşerei era lângă Yahweh, aşa cum pentru canaanieni era lângă El. Inamicul lui El erau fratele său, Dagon, şi fiul acestuia, Baal. În Biblie, cel mai aprig duşman al lui Yahweh era Baal, lucru subliniat cel mai bine în competiţia dintre Ilie şi profeţii lui Baal. În capitolul cinci din Cartea întâi a Regilor, când filistenii au aşezat chivotul lui Yahweh lângă statuia lui Dagon, zeul evreilor a distrus statuia zeului inamic. Aşadar, evreii nu doar au copiat miturile zeilor altor popoare, ci chiar şi divinităţile respective.

– Se presupune că David şi Solomon au domnit în secolul al X-lea î.e.n. Arheologul Israel Finkelstein susţine că relatările biblice despre domniile celor doi sunt fictive. David nu putea să se lupte cu Goliath din Gat, deoarece respectiva localitate era distrusă de mai bine de un secol în acea vreme. Faptul că Goliath era îmbrăcat ca un mercenar grec iar povestea prezintă elemente homerice, demonstrează că nu putea fi scrisă decât mult mai târziu. Până şi Vechiul Testament este confuz în ceea ce priveşte ucigaşul uriaşului. Dacă în Întâia carte a Regilor David este eroul, în cea de-a doua ucigaşul lui Goliath este Elhanan, un necunoscut. Când arheologii au descoperit printre ruinele unui fost oraş al filistenilor o oală pe care era inscripţionat numele Goliath, au presupus că aceea era o dovadă a acurateţii poveştii biblice. Însă acel nume inscripţionat pe oală nu demonstrează decât că a existat cel puţin o persoană cu numele Goliath în rândul filistenilor, nu şi că acea persoană era de statură înaltă sau că s-a luptat cu David. În realitate, povestea luptei dintre David şi Goliath este o preluare a autobiografiei egipteanului Sinuhet. Acesta era un curtean aflat în serviciul lui Nefru, fiica lui Amenemhat I din secolul al XX-lea î.e.n. Sinuhet povestea că a fugit subit din Egipt, s-a luptat cu campionul Retenu, “un mare bărbat din Canaan” şi a revenit în final pentru a fi îngropat în pământul natal.

– Acelaşi profesor Finkelstein a demonstrat că numele lui David şi Solomon nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic şi nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenţei lor. Nu există nici măcar o singură dovadă că în secolul al X-lea î.e.n. a existat un mare imperiu israelit, aşa cum susţine Vechiul Testament. Faptele de arme ale lui David sunt în realitate cele ale faraonului egiptean Tuthmosis al III-lea. În Biblie, David s-a luptat la Raba cu amoniţii şi sirienii, apoi l-a bătut pe regele din Ţoba, înainte să-şi întemeieze din nou domnia la Eufrat. Conform surselor egiptene, nu David ci Tuthmosis al III-lea este cel care, pe la sfârşitul anului 1469 î.e.n., a plecat cu armata în Canaan. S-a luptat cu sirienii şi canaanienii în afara oraşului Meggido. În timpul celor şapte luni, cât a durat asediul oraşului Meggido, faraonul a locuit în Ierusalim. Duşmanii au reuşit să scape şi s-au refugiat în Qadeş de pe râul Oronte, oraş cucerit de faraon în 1461 î.e.n. Peste trei ani a trecut Eufratul şi l-a învins pe regele din Mitanni. Thoth sau Tuth, prima parte a numelui faraonului, se scrie Dwd în ebraică, care e rădăcina numelui regelui David.

– Conform descoperirilor arheologice, în perioada domniilor lui David şi Solomon nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Ceea ce înseamnă că e imposibil ca David să-şi fi scris celebrii psalmi. Aceştia au fost redactaţi mult mai târziu, după întoarcerea evreilor din Babilon. Nu ştim exact dacă autorul necunoscut al psalmilor i-a compus singur, dar ştim că cel puţin unul, Psalmul 104, este copia unui poem compus de faraonul egiptean Akhenaton.

– Dacă în vremea lui Solomon nu existau în Israel monumente, înseamnă că nu a existat nici templul lui Solomon. De fapt, nu există nicio dovadă că ar fi existat acel Prim Templu. În realitate, evreii din Babilon, impresionaţi de măreţia templului lui Marduk, aflat lângă zigguratul Etemenanki (turnul Babel), au construit templul lui Yahweh din Ierusalim după acelaşi model. Pentru a nu fi acuzaţi că ar copia templul lui Marduk, au susţinut că acel templu era o reeditare a unuia mult mai vechi, clădit de Solomon. Nici măcar legenda care spune că babilonienii au distrus templul lui Solomon nu este originală. Căzut sub dominaţie persană, Babilonul s-a răsculat în 482 î.e.n. Regele persan Xerxes a înăbuşit revolta şi, ca pedeapsă, a ordonat distrugerea zigguratului Etemenanki, turnul Babel din Biblie.

– Nu există nicio dovadă că ar fi existat regele Solomon. Dar dacă a existat într-adevăr, legendele din jurul lui sunt pure fabulaţii. Înţelepciunea cu care se presupune că era înzestrat era necunoscută popoarelor vecine contemporane. Scripturile au fost redactate în vremea lui Solon, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. E posibil ca înţeleptul Solon să fi fost folosit ca model pentru personajul Solomon, fiind remarcabilă asemănarea numelui celor doi. Dacă înţelepciunea lui Solomon a fost copiată de la Solon, faptele sale au fost „împrumutate” de la faraonul egiptean Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton. În Biblie, tatăl lui Solomon a creat imperiul israelit iar el a menţinut relaţiile diplomatice. În realitate, tatăl lui Amenhotep al III-lea a creat imperiul egiptean iar el a menţinut relaţiile diplomatice. Se spune că Solomon s-a căsătorit cu multe prinţese. Amenhotep al III-lea a făcut acelaşi lucru, căsătorindu-se cu două prinţese din Siria, două din Mitanni, două din Babilon şi una din Arzawa. Solomon s-a închinat la Astarte şi Moloch la bătrâneţe. Amenhotep al III-lea a primit la bătrâneţe o statuie a lui Iştar (Astarte) de la regele Tuşratta din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinţi. Solomon a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esenţială. Amenhotep al III-lea a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Solomon a unit Israelul cu alte părţi ale imperiului, având doisprezece ispravnici. Amenhotep al III-lea a organizat imperiul egiptean în douăsprezece secţiuni administrative. 

În timpul domniei lui Solomon, imperiul israelit a devenit tot mai fragil. Au apărut probleme în sudul Palestinei şi în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influenţa lui Solomon s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Amenhotep al III-lea, imperiul egiptean a devenit tot mai fragil. Au apărut rebeliuni în sudul Palestinei şi în Edom. Influenţa faraonului a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a ameninţat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Solomon i-a dat lui Hiram, regele din Tir, 20 de cetăţi din pământul Galileei. Amenhotep al III-lea i-a dat lui Abimilichi oraşele Tir, Huzu şi Zerbitu din Galileea. Solomon a construit oraşe pentru provizii şi garnizoane şi a reconstruit oraşele Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Horonul de Jos, Balat şi Tadmor. Amenhotep al III-lea a reconstruit Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Şean şi Lachiş. Solomon a construit zidul Ierusalimului, Primul Templu şi un palat. Amenhotep al III-lea şi-a construit un palat la Teba şi temple în aproape toate oraşele din Canaan unde avea garnizoane.

– Influenţa babiloniană a scripturilor se observă cel mai bine în Cartea Esterei. Departe de a fi un adevăr istoric, această carte îi are ca protagonişti pe Estera (Ester în ebraică), evreica ce a devenit regina imperiului persan, şi Mardoheu (Mordechai în ebraică), tatăl ei adoptiv. Nu există nicio dovadă că împăratul Xerses ar fi avut o soţie numită Estera. În schimb, nu încape nicio îndoială că numele eroilor evrei din Babilon, Estera / Ester şi Mardoheu / Mordechai, sunt numele celor mai mari zei ai Babilonului, Iştar şi Marduk. Povestea a fost inventată ca explicaţie pentru sărbătoarea Purim, autorul necunoscut folosind numele zeilor babilonieni probabil tot în semn de omagiu.

– Deşi se susţine că Biblia a fost scrisă de diferiţi patriarhi, adevărul este cu totul altul. Toate scripturile Vechiului Testament au fost compuse şi redactate de preoţii lui Ezdra, după întoarcerea din robia babiloniană. Cei mai mulţi patriarhi nu cunoşteau scrierea, aşa că nu aveau cum să scrie respectivele texte. Cea mai aprinsă polemică se învârte în jurul Pentateuhului, sau primele cinci cărţi ale Bibliei. Deşi se consideră că Moise este autorul lor, cercetătorii au demonstrat că acest lucru este imposibil. Dacă Moise le-ar fi scris, în primul rând ar fi trebuit să le redacteze în limbajul hieroglific, ţinând cont că aceasta era singura scriere pe care o cunoştea. În al doilea, ar fi vorbit despre el la persoana întâi, nu la a treia. Iar în ultimul rând, nu putea să scrie despre evenimente ce au avut loc după moartea sa. Pe 16 ianuarie 1948, Secretarul Comisiei Biblice de la Vatican a recunoscut că Pentateuhul lui Moise nu a fost scris de un singur autor, ci provine din mai multe surse diferite. Acele surse sunt preoţii lui Ezdra care au modificat povestea lui Akhenaton pentru a se potrivi scopului poporului evreu.

– Yahweh al evreilor era Marduk al babilonienilor. Marduk i-a ordonat lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon să plece cu armata la vest, în Liban. Yahweh i-a poruncit să atace Egiptul şi Ierusalimul în 586 î.e.n. Sennacherib a subjugat Iudeea şi a prădat Babilonul în 689 î.e.n., la porunca lui Marduk. Biblia susţine că regele asirian a urmat poruncile lui Yahweh. În scrierile persane, Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul, deoarece era supărat pe poporul său. Conform Bibliei, Yahweh i-a poruncit lui Cyrus acest lucru, pentru a-i elibera pe evrei. Marduk a hotărât ca pustiirea Babilonului să dureze 70 de ani. Acelaşi lucru a hotărât şi Yahweh pentru Ierusalim. E greu de crezut că toţi aceşti regi ar fi ascultat poruncile mai multor zei. Regii asirieni, babilonieni şi perşi nu ar fi avut de ce să urmeze ordinele unui zeu al israeliţilor. Persanul Cyrus nu ar fi dat socoteală în faţa babilonianului Marduk, când zeul său suprem era Ahura Mazda. La fel şi asirianul Sennacherib, al cărui zeu era Aşşur. Cu toate acestea, ei au ascultat ordinele unor zei străini. De ce? Pentru că toate aceste divinităţi reprezentau una singură. Marduk era Yahweh şi Ahura Mazda. Acesta era zeul pe care evreii l-au adoptat după întoarcerea din Babilon, în încercarea de a avea o religie clar definită, după modelul babilonian.

 Acest lucru reiese foarte clar din Biblie: toţi profeţii Vechiului Testament, alături de Iisus şi Ioan Botezătorul din Noul Testament, erau profund supăraţi că evreii şi-au uitat dumnezeul, alegând pe un altul. La fel au gândit şi esenienii, care au preferat să se izoleze de restul populaţiei din cauza acestui sacrilegiu. O dovadă în plus este folosirea de către esenieni a calendarului solar, deşi restul israeliţilor îl adoptaseră pe cel lunar. Zeul lui Moise, Aton, era o divinitate solară, pe când cel babilonian, Marduk, era lunară. În Noul Testament nu este folosit nici măcar o singură dată numele Yahweh. Iisus se considera fiul lui Dumnezeu, însă acel Dumnezeu era o zeitate solară, nicidecum Yahweh al evreilor. Trecerea de la un zeu la altul reiese şi din modificarea simbolului israeliţilor. De la steaua lui David, cu cinci colţuri, s-a trecut la cea a lui Solomon, cu şase. Steaua cu cinci colţuri reprezintă a cincea planetă din exterior către Soare, adică Jupiter. Steaua cu şase colţuri este a şasea planetă, adică Marte. Jupiter este echivalentul sumerianului Enlil iar Marte al lui Martu, numit Marduk de către babilonieni.

– În Babilonul antic, Marduk era zeul suprem. Însă, alături de el, se aflau la loc de cinste tatăl său, Ea (Enki al sumerienilor) şi mama sa, Iştar (Ninhursag în Sumer). Deşi a luat locul lui Enlil, acaparându-i titlurile şi funcţiile, Marduk nu a făcut acelaşi lucru cu tatăl său, pe care l-a aşezat alături de el, ca egal. În Mesopotamia, numărul 40 era al lui Enki, echivalentul titlului de Mare Prinţ. În Biblie, numărul 40 este cel mai des folosit: Potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; spionii israeliţi au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David şi Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliţii au rătăcit în deşert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-şi lua poporul şi a murit după alţi 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile şi 40 de nopţi; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliţi timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac şi Esau s-au căsătorit la vârsta de 40 de ani; Iisus a petrecut 40 de zile în deşert; s-a înălţat la cer după 40 de zile de la învierea sa. Acesta este motivul pentru care 40 este cel mai des folosit număr din Biblie: ca omagiu pentru Enki, tatăl zeului suprem Marduk / Yahweh.

În concluzie, Biblia nu este cuvântul lui Dumnezeu, ci o carte scrisă de un grup de oameni ce încercau să-şi formeze o religie după modelul babilonian şi egiptean. Aşa se explică atât numărul foarte mare de erori cât şi lipsa dovezilor arheologice cu privire la acurateţea întâmplărilor prezentate în scripturi. Privind lucrurile în această lumină, câtă încredere mai putem avea în învăţăturile scripturilor? Şi cât de sfinte ar trebui să le considerăm?
Share on Google Plus

About Omae Bazooka

    Blogger Comment
    Facebook Comment
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Gallery