Misterele catedralelor gotice




 
În toată lumea există locuri care emană o energie extrem de puternică. Aflate pe vârfuri de munţi, pe coline sau în păduri, în preajma unor arbori bătrâni sau pe maluri de ape, ele au fost considerate, încă din urmă cu mii de ani, drept surse magice de putere şi sănătate. Vechile temple păgâne erau întotdeauna înălţate pe locuri cu energie puternică şi, mai târziu, şi bisericile creştine. Mai ales catedralele gotice, înălţate în anii timpurii ai Evului Mediu, au în structura lor nuclee puternice de energie, adeseori stranie, legată mai repede de magie, decât de catolicism - 

Întrebări fără răspuns

Nimeni nu se miră de lucrurile pe care le vede zi de zi, fiindcă oamenii presupun existenţa unei taine doar în ceea ce este neobişnuit şi ieşit din comun. Cei ce vizitează în prezent catedralele din Franţa, de pildă, văd nişte construcţii gotice care ating perfecţiunea prin dimensiunile lor incredibile şi interioarele impre­sionante. Spaţiile dinlăuntrul acestor gigantice case ale Domnului sunt încărcate de lumina şi de spiritul altei lumi, dar şi de o energie aparte, înălţătoare. Ce efect copleşitor, greu de închipuit pentru noi, astăzi, vor fi avut aceste clădiri asupra strămoşilor noştri din Evul Mediu, care aveau pentru prima oară prilejul de a se întâni cu o asemenea măreţie?

De constructorii catedralelor din Chartres, Reims, Rouen şi Paris nu ne despart doar câteva secole, ci şi cu­noaşterea legăturilor mistice dintre acest stil arhi­tectonic şi concepţia despre lume a trăitorilor din acele timpuri. Oa­re bătrânele ziduri de piatră ocro­tesc, aşa cum se spune, străvechi lăcaşuri de iniţiere spi­rituală? Au ele legătură cu piramidele egip­te­ne şi cu templul lui Solomon? În­tre­­bări fără răspuns. Misterul ar­tei gotice a rămas nedezlegat pâ­nă în zilele noastre. Dacă ori­gi­nile altor sti­luri care au dominat epoci ulte­rioare ale istoriei arte­lor, ca de pildă renaşterea sau ba­rocul, pot fi identificate retro­spec­tiv şi ur­mă­­rite cronologic, pentru apariţia ar­tei gotice este imposibilă stabi­lirea cu exactitate a unor etape premergătoare. A­cest stil arhitec­tural s-a ivit pe neaşteptate în Fran­ţa, prin anii 1130-1140, fără in­fluenţe anterioare. S-a dez­voltat in­dependent în ves­tul Europei, ajungând în doar câteva decenii la o în­flo­rire nebănuită. Din negura vre­murilor ne parvin chiar şi numele unor arhitecţi, cum ar fi Villard de Honnecourt, cunoscut din documentele de şantier ale catedralei din Reims (planuri şi schiţe, datând din jurul anului 1230). Împreună cu cioplitorii în piatră, dulgherii şi sticlarii, aceşti arhitecţi au ridicat, în mai puţin de un secol, peste optzeci de edificii grandioase în nordul Franţei.

Catedrala din CHARTRES - o capodoperă într-un târguşor?

"Există lăcaşuri unde adie spi­ri­tul", spunea scri­itorul francez Maurice Barres, "locuri unde omul este pătruns de o forţă cu totul spe­cială, unde i se deschid «or­ga­ne» de comunicare cu divinitatea. În ac­cepţia strămoşilor noştri, omul nu se pu­tea socoti realmente deplin, decât din mo­mentul când trăia o trezire spirituală. Iar această trezire se petrecea graţie unor influenţe ne­ştiute, în locuri deosebite, acolo unde au fost înăl­ţate temple, menhire, dolmene şi, mai târziu, cate­drale".

Fără îndoială, constructorii necunoscuţi ai cate­dra­lei din Chartres nu au avut intenţia să realizeze o operă de artă atunci când au înălţat această casă a Dom­nului, pe şesul întins ca-n palmă din regiunea Beauce. Dar de ce a fost ridicată o catedrală atât de impu­nătoare tocmai pe o colină micuţă, într-un târguşor ne­­însemnat ca Chartres? Locul a fost o ţintă de pele­rinaj încă din epo­ca precreştină, însă cu origini mai vechi decât istoria celţilor. Po­tri­vit legendei, zona ema­­­na o ener­gie neobişnuită şi, cu mult înainte de Hris­­tos, un înger ar fi vestit druizilor că va exista o fe­cioa­ră care va da naş­tere unui zeu. Într-adevăr, în apro­­­piere de Chartres, a fost desco­perită statuia unei femei, o sculptură antică purtând inscripţia latină "Virgini pariturae" ("Fecioa­ra care va naşte')

În anul 1194, cons­trucţia iniţia­lă a ars până la te­melii, cu excepţia portalului vestic. Ulterior, biserica a fost re­cons­tru­ită, de astă dată fiind însă orien­tată spre vest, lu­cru neo­biş­nuit pen­tru cul­tul ca­to­lic, care im­pune ca bise­ri­cile să fie îndrep­tate către răsărit.

Ferestrele din care răsare soarele
 
Raportul dintre lungimea, lă­ţi­mea şi înălţimea ca­tedralei din Chartres se bazează pe un prin­cipiu rămas ascuns gene­raţiilor ce s-au succedat, inclusiv nouă, celor de astăzi. Ca şi secretul fai­moa­selor vitralii, care răsfrâng, în­tr-un chip uluitor, razele soa­relui, de parcă ar răsări continuu din ele, şi a căror compoziţie n-a putut fi nici descifrată şi nici imi­tată. Chartres este o catedrală gândită pen­tru un om cu simţurile des­chise, capabil să recepteze ne­în­cetat lumina, cu nuanţele ei in­fi­nite, precum şi sunetele care se adre­sează sim­ţurilor sale, venind ca un zumzet, din cele mai dife­rite zone ale bisericii. Un soi de murmur bizar. Piatra zidurilor evocă forţa pământului din locul acela, iar labirintul uriaş, desenat în pardoseala catedralei, îi su­ge­rează pelerinului nenumăratele oco­lişuri şi răspântii ale căii ce duce la Ierusalimul ce­resc, sim­bo­lizat de centrul labirintului. Cucerirea aces­tuia pen­tru creştinătate şi apărarea lui au fost mi­siunile autoasu­mate ale ordinului cavalerilor tem­pli­eri. S-ar putea, deci, ca tot ei să fi inspirat, finanţat şi orga­nizat cons­truirea catedralei din Chartres.



La comanda cui s-au executat construcţiile? Cine le-a plătit?

Istoricii de artă afirmă că motorul care a propulsat ridicarea acestor edificii gigantice ar fi fost credinţa. De­sigur, oamenii din Evul Mediu erau profund reli­gioşi. Şi totuşi, au fost necesare şi alte impulsuri pentru a crea cea mai amplă arcadă gotică existentă în lume. De unde au provenit cunoştinţele? În epoca în­tu­necată a cruciadelor, a inchiziţiei şi a ereticilor arşi pe rug, au apărut, dintr-odată, în mod cu totul inex­pli­cabil, catedralele inundate de lumină, cu splendoarea lor nepotrivită pentru vremurile de atunci.

 Majoritatea populaţiei era săracă şi nimeni nu mun­cea exclusiv pentru o răsplată divină. Colectele pelerinilor evlavioşi nu puteau aduce decât o contri­buţie extrem de modestă la costurile cerute de cons­tru­irea unei asemenea catedrale. Din partea ordinelor monahale bogate, a benedictinilor sau cistercienilor nu erau de aşteptat donaţii. Singura ipoteză este că în cauză s-ar afla, într-adevăr, misterioşii templieri, des­pre a căror bogăţie legendară se povesteşte şi astăzi. Să fi elaborat ei o strategie genială, care a permis desfăşurarea atât de rapidă, lesnicioasă şi perfectă a lu­crărilor de construcţie? Dacă răspunsul este afir­ma­tiv, cine i-a inspirat?

O altă ciudăţenie a catedralei din Chartes o repre­zintă raritatea statuetelor sfinte a tablourilor cu sfinţi şi a crucifixurilor obligatorii în catedrale. În schimb, decoraţia lor abundă în monştrii şi diavoli, plasaţi în exteriorul zidurilor bisericii, de-a lungul porticurilor şi pe portaluri. Ca, de exemplu, renumiţii gargui de la Notre-Dame din Paris, monştrii cu cap de animal, paznici neclintiţi ai catedralei, ce par a fi în stare şi astăzi să-i izgonească pe păcătoşi.

Catedralele magice ale Angliei

Aproape toate catedralele şi mânăstirile din Anglia au fost ridicate pe "pământ sfânt", adică pe un loc de cult, folosit şi res­pectat ca atare, încă din preistorie, de către locuitorii regatului insu­lar. Cei ce doresc să viziteze astăzi vechile biserici găsesc, cel mai adesea, numai ruine aflate în mijlocul unor parcuri căzute în paragină. Printre puţinele edificii care au rezistat acţiunii distrugătoare a timpului se numără cate­dra­lele de la Salisbury (comitatul Wiltshire) din secolul 13 şi St. David (Wales), a cărei construcţie a început în jurul anului 1180.

Confiscarea posesiunilor bisericeşti şi insti­tui­rea de noi impozite clericale - împreună cu desfiin­ţarea mânăstirilor şi persecuţiile declanşate împotriva preoţilor şi a călugărilor - s-au petrecut între anii 1536 şi 1540, din ordinul regelui Henric VIII (1491-1547), care a găsit cu cale să se opună pu­ternicului papă Leon X, cel ce îl excomunicase pe reformatorul Martin Luther. Mai târziu, când papa Clement VII a refuzat să-i acorde monar­hu­lui divorţul de prima sa soţie, Catharina de Ara­gon, care n-a putut să-i nască un fiu, Henric s-a răzvrătit împotriva autorităţii papale, despărţin­du-se de Roma şi întemeindu-şi propria biserică, pe care a numit-o "anglicană" şi al cărei con­du­cător suprem a hotărât să devină el însuşi.

Fantome în casa Domnului

Ţinutul din jurul înfloritorului oraş Sarum, si­tuat pe râul Avon (în prezent aparţine de Salisbury) are o istorie mai bogată decât orice altă re­giune a Marii Britanii. Aici au trăit oameni încă de acum 7.500 de ani. În secolul 13 s-a construit New Sarum (Noul Sarum), la trei kilometri distan­ţă spre sud de oraşul vechi. În centrul ambelor comu­nităţi se afla o casă a Domnului. Catedrala veche se găsea într-un loc rece şi umed, ba chiar şi bântuit de fantome - potrivit mărturiilor unor călugări, consem­nate în documente păstrate în arhive până în zilele noastre.

Legenda spune că, după ce episcopul a decis să se caute un amplasament adecvat pentru o nouă cate­drală, un arcaş a tras o săgeată (exact ca în poveştile cu Ştefan cel Mare), urmând ca pe locul unde ea avea să atingă pământul, să fie înălţat noul lă­caş de cult al oraşului Sarum. Să­gea­ta a lovit o că­pri­oară care, înainte de a muri, s-a târât până la o porţiune de teren aflată în proprietatea bisericii.

Locuitorii din Old Sarum au dat ascultare episcopului lor şi, lucrând fără întrerupere, între anii 1220 şi 1258, au înălţat pe locul unde murise că­prioara catedrala St. Mary, unul din­­­tre edificiile engleze care prezintă ca­racteristicile arhitecturii gotice tim­purii, în toată puritatea lor. În jurul ca­tedralei a luat apoi fiinţă New Sa­rum - şi nu există nicăieri în Anglia o aşe­zare întocmită după un plan atât de ordonat şi sis­tematic. Lucrările de construcţie la casa Dom­nului, cu turnul ei înalt de 123 metri, au fost ex­trem de cos­tisitoare, iar finanţarea lor a fost posibilă numai da­to­rită ma­nu­facturilor textile din zonă, pe atunci deo­sebit de prospere.

Catedrala St. David: loc de iradiere

Mai puţin spectaculoasă, dar mai plină de enigme, este istoria ca­te­dra­lei St. David, ridicată în oră­şelul cu acelaşi nume, socotit încă din Evul Mediu timpuriu ca fiind "ora­şul sfânt al velşilor". Aici şi-a des­fă­şu­rat activitatea misionară şi tot aici a murit sfântul lor naţional, St. Da­vid, care i-a convertit la creş­ti­nism pe locuitorii din sudul Ţării Galilor.

Construcţia catedralei, în ve­ci­nă­tatea căreia se mai găsesc şi azi menhire preisto­rice, a fost începută pe la anul 1180 de către episco­pul normand Peter de Leia, care dorea să ofere rămă­şi­ţelor pământeşti ale Sfântului David un lăcaş de odih­nă veşnică, pe mă­sura însemnătăţii lor, ca expre­sie a recunoştinţei pur­tate de urmaşi.

Vizitând catedralele din Salisbury şi St. David, nu­­meroase persoane le simt ca pe nişte locuri ce radiază forţă - o percepţie confirmată, de altfel, şi de radiestezişti. Sub fundaţiile acestor clădiri - şi în special în perimetrele unde sunt amplasate altarele şi amvoanele - s-au descoperit cursuri de apă. Orien­ta­rea ambelor catedrale după liniile de forţă nevăzute ce străbat su­pra­faţa globului, către alte locuri cu în­cărcătură mistică, precum Stone­henge, ca şi situa­rea lor pe coline sau râuri, le amplifică puterea de atracţie magică.

Porţi către lumea de dincolo

Se spune că, între megaliţii aşe­zaţi în cerc, ener­gia se simte cel mai puternic dis-de-dimineaţă şi la apusul soarelui, pentru că în aceste momente ale zilei, se deschid porţile că­tre lumea de dincolo. În schimb, se recomandă ca vi­zi­tarea catedralelor să se facă pe la ora amiezii, atunci când soarele ajuns la zenit îşi trimite strălucirea prin sticla colorată a ferestrelor, cuprinzând nava centrală a bisericii, într-o aură de binecuvântare şi pace.

"În astfel de locuri se întâmplă întotdeauna ceva cu noi", observă filosoful german Klausbernd Vol­lmar, "deoarece în decursul timpului, s-a con­cen­trat acolo o energie benefică care ni se trans­mi­te nouă, celor ce venim în contact cu ea". Pen­tru Vollmar, ca­te­dralele, mânăstirile, ruinele sacre, dar şi an­sam­blu­rile de megaliţi neolitici sunt nişte "insule bine­fă­cătoare" şi el îi sfătuieşte pe cei ce merg să le vadă, să se reculeagă mai întâi câteva momente, pentru "a deveni receptivi la iradierea lor me­di­tativă".

Călugărul alb şi călugărul negru
 
Vizitatorii bisericilor engleze au prilejul de a trăi cu maximă intensitate magia locului, la solem­ni­tăţile ecleziastice. Aşa, de pildă, slujba de Cră­ciun de la catedrala din Norwich (comitatul Nor­folk) este pusă în scenă asemenea unui spectacol de tea­tru medieval. La miezul nopţii, un călugăr înveş­mântat în alb şi un altul purtând o rasă de cu­loare neagră, aprind primele lu­mânări în inte­riorul cu­fun­dat în întuneric al bise­ricii. Iar la sfârşitul ser­viciului divin, episcopul ridică deasupra capu­lui un disc aurit, ce reflectă o rază de lumină pe care o retrimite în nava centrală a bisericii. Mesa­jul este cât se poate de limpede: lumina s-a năs­cut încă o dată pentru noi.

Fără nicio îndoială, rădăcinile acestui obicei tre­­buie căutate departe în timp, într-o epocă pre­istorică, în care o populaţie necunoscută săvârşea ritualuri ase­mănătoare la solstiţii, aşeza blocuri de piatră în cerc şi ridica movile funerare.
 


Formula As
Share on Google Plus

About Omae Bazooka

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comentarii:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Gallery