Termenul “erezie” provine din grecescul “hairesis”, care inseamna „alegere” sau „sciziune”. La inceput acesta nu avea conotatiile negative din prezent.
Primele erezii sunt cele iudaizante, numite asa pentru ca au incercat sa iudaizeze crestinismul. Aceste erezii atribuiau Vechiului Testament valoare permanenta si cereau aplicarea lui integrala in crestinism, cu toate ca Sinodul Apostolic (anul 50) a stabilit ca legea mozaica nu este obligatorie pentru crestinii dintre neamuri (Fapte XV, 19, 28).
ADOPTIONISMUL – Miscare aparuta la Roma, datorita lui Theodotus (catre anul 195 d.C.), dupa care Isus, nascut dintr-o fecioara, a primit la botez in Iordan Spiritul Sfânt, adica l-a primit in corp pe logosul Cristos (constiinta universala). Controversa secolului al optulea, o erezie care sustinea cA Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin adoptie
ALBIGENZII – Albigenzii au fost un grup de crestini situati in sudul Frantei care predicau impotriva putrezirii pe care ei o percepeau a fi epidemica în biserica mai mare. Aceasta invata ca existau in fond doi dumnezei: dumnezeul bun al luminii la care se facea de obicei referire cu Isus in Noul Testament si dumnezeul intunericului si al raului asociat adesea cu satan si „Dumnezeul Vechiului Testament”.
APOLLINARIANISMUL – Aceasta conceptie neaga prezenta unui suflet uman in Isus Cristos. Era o parere propusa de Apollinaris din Laodicea prin care sustinea ca Hristos avea un trup uman dar o minte divina (A doua Epistola a Sf. Grigore Nazianzus, Teologul, Impotriva lui Apollinarius).
ARIANISMUL – Arius a invatat ca numai Dumnezeu Tatal era etern si prea pur si infinit ca sa apara pe pamant. Prin urmare, Dumnezeu a produs pe Hristos Fiul din nimic drept prima si cea mai mare creatie.
Arianismul a influentat profund viata bisericeasca multe secole de-a randul (fundamental si azi pentru secte ca Martorii lui Iehova,). Arianismul a fost un mod rational-omenesc de intelegere a crestinismului.
ATEISMUL – Ateismul este definit ca fiind ideea ca nu exista niciun dumnezeu. Un sens mai larg al acestui cuvant nu denota doar a nu crede in Dumnezeu si este in consistenta cu agnosticismul. Un sens mai strict al acestuia denota un crez ca nu exista nici un Dumnezeu – aceasta a devenit forma sa standard. In Apology (Apologie, n. tr.), Socrate este acuzat de ateism pentru ca nu a crezut in dumnezeii atenieni. Unii insa fac distinctie intre ateismul teoretic si ateismul practic. Un ateist teoretic este acea persoana care neaga existenta unei fiinte supreme, pe cand un ateist practic poate crede ca exista o persoana suprema, insa care traieste ca si cand nu ar fi nici un dumnezeu.” (The Cambridge Dictionary of Philosophy)
BOGOMILII – Bogomilii au negat nasterea divina a lui Hristos si Trinitatea, si au denuntat folosirea sacramentelor si a vesmintelor. Casatoria nu era un sacrament. Miracolele lui Isus nu erau evenimente reale ci spirituale. Hristos era Fiul lui Dumnezeu doar prin har precum alti profeti, si painea si vinul eucharistului nu se transforma in trup si sange. Ultima judecata va fi executata de Dumnezeu si nu de Isus. Imaginile si crucea erau idoli si închinarea la sfinti si la moase idolatrie.
CATARISMUL – Spre deosebire de crestinii cei mai timpurii, Catarii nu au recunoscut nici o preotie. Dualitatea, lupta dintre doi egali, Binele si Raul asa cum sunt expuse in Evanghelia Sf. Ioan, binele fiind imparatia domnului bun si raul a realitati materiale si trecatoare a lumii fizice vizibile.
DOCETISMUL – Conform Docetismului, Fiul etern al lui Dumnezeu nu a devenit de fapt uman sau a suferit pe cruce; el numai a aparut ca face acestea. Erezia a aparut intr-un mediu elenistic si s-a bazat pe un Dualism care sustinea ca lumea materiale este ori ireala ori pozitiv de rea.
DONATISMUL – Donatismul era eroarea invatata de Donatus, episcop de Casae Nigrae prin care sustinea ca eficacitatea sacramentelor depinde de caracterul moral al preotului. Cu alte cuvinte, daca un preot care era implicat intr-un pacat destul de serios avea sa boteze o persoana, acel botez avea sa fie considerat nul.
DUALISMUL – Dualismul este orice teorie sau sistem de gandire care recunoaste doua si numai doua principii sau substante independente si reciproc de ireductibile, care sunt uneori complementare si alte ori în conflict.
EBIONITII – Ebionitii (de la cuvantul evreiesc, Ebionim, „cei saraci”), erau o secta de urmasi iudei ai lui Ioan Botezatorul si mai apoi ai lui Isus (Yeshua in aramaica) care au existat in Iudea si Palestina in timpul secolelor timpurii ale Erei Comunale.
ENCRATITII – Eretici care se abtin de la carne, vin si patul casatoriei, socoteau acestea a fi impure in mod esential. Persoanele care se abtineau in acest fel se numeau continente (abstinente) si forma usor modificata, encratitii, a devenit curand un nume tehnic pentru a-i denota pe cei al caror ascetism era privit ca avand un caracter eretic.
EUTICHIANISMUL – A fost o erezie din secolele IV si V inceputa de un calugar pe nume Euthychus (378-452 d. Hr.). El a trait în Constantinopole. Euthychus invata faptul ca umanitatea lui Hristos era absorbita în divinitatea sa. El a fost condamnat si destituit din Manastire în 448 d. Hr. si apoi a fost in cele din urma exilat la conciliul de la Calcedon din 451.
GNOSTICISMUL – Gnosticismul era un dualism filozofic religios care profesa mantuirea prin cunoasterea secreta, sau gnosis. Miscarea a ajuns la un punct inalt de dezvoltare în al II-lea secol d. Hr. in scolile romane si alexandriniene fondate de Valentius.
ICONOCLASMUL – Literar, iconoclasmul inseamna distrugerea religioasa si politica a imaginilor si monumentelor sacre, de obicei (dar nu intotdeauna) de catre alt grup religios. Oamenii care distrug astfel de imagini sunt numiti iconoclasti, in timp ce aceia care respecta sau venereaza acele imagini sunt numiti iconoduli. Termenul „iconoclast” a ajuns sa aiba un inteles mai generalizat.
IDOLATRIA – Idolatria etimologic denota inchinarea divina catre o imagine, dar semnificatia ei a fost extinsa la toate adularile divine catre oricine sau orice in afara de adevaratul Dumnezeu. Sf. Toma (Summa Theol., II-II, q.XCIV) o trateaza ca pe o specie a genului superstitiilor, care sunt un viciu opus virtutii religiei si consta in darea unor onoruri (cultus) unor lucruri care nu sunt Dumnezeu sau catre Dumnezeu Insusi, intr-un mod gresit. Nota specifica a idolatriei este directa ei opozitie fata de obiectul principal al inchinarii divine; ea acorda unei creaturi inchinarea cuvenita numai lui Dumnezeu.
MANIHEISMUL – Maniheismul este o religie gnostica originara din Persia-Babilonia, din secolul al III-lea AD. Fondatorul sau a fost un persan de sorginte nobila, pe nume Mani (ori Manes), cca.216-cca.276. Maniheismul a fost tratat mult timp ca o erezie crestina, dar a fost inteleasa mai clar ca o religie independenta, schitata din resurse diverse ale crestinismului, zoroastrianismului si budismului.
MARCIONISMUL – Este ironic faptul ca una dintre cele mai influente figuri din istoria Bisericii este si unul din cei mai batjocoriti eretici: Marcion. Cu toate ca ideile sale au fost complet respinse de parintii apostolici ai bisericii secolului al doilea, tocmai nevoia de a le respinge a impins biserica secolului al doilea sa ia in considerare, sa clarifice si sa consolideze propriile credinte despre probleme importante: continutul Bibliei crestine (Canonul), relatia dintre crestinism si iudaism (ori dintre Lege si Slava) si, in fine, sursa cunoasterii bisericesti despre Isus.
Citeste mai mult despre marcionism :
Citeste mai mult despre marcionism :
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu