În conformitate cu armistiţiul semnat în noiembrie 1918, Germania era obligată să predea toate submarinele sale britanicilor şi în plus, să distrugă sau să dezmembreze submarinele aflate în faza de construcţie. Aceste obligaţii au fost ulterior trecute în articolele 188, 189 şi 191 al Tratatului de pace de la Versailles. Submarinele ce se aflau în dotarea Kaiserliche Marine(marina imperială germană) au ajuns să fie distribuite Marii Britanii, SUA, Franţei, Italiei şi Japoniei, unde au ajuns să fie subiectul unor studii intense.
Puterile victorioase din Primul Război Mondial au trecut însă cu vederea imensa expertiză tehnică şi infomaţiile furnizate de documentele industriei germane care se ocupa de construcţia submarinelor. Cu toate că Germaniei i s-a cerut predarea întregii arhive din industria de înarmare, gradul înalt de calificare şi experienţa inginerilor germani este cea care a rămas.
Pe plan internaţional , Germania a ajuns să-şi pună la dispoziţie expertiza în construcţia de submarine ,prin vânzarea de schiţe tehnice Japoniei şi prin asistenţa acordată şantierelor navale din Argentina , Italia şi Suedia. Pentru a păstra aparenţa respectării clauzelor referitoare la dezarmare din Tratatului de la Versailles , industria de submarine germană a înfiinţat firme „paravan” . Aşa este cazul apariţiei IvS, înfiinţată în anul 1922, în Olanda. Beneficiind de o finanţare secretă din partea marinei germane, IvS a produs pentru Turcia 2 submarine după modelul de submarin UBIII care a fost în dotarea Kaiserliche Marine. Ambele submarine destinate Turciei, au fost lansate la apă în 1927, iar IvS a participat inclusiv la selecţia şi pregătirea echipajelor . Germania a avut astfel oportunitatea să-şi testeze în practică propriile planuri tehnice.
În 1932 , Germania a demarat un program de reconstrucţiei a marinei sale. Programul avea pentru început obiectivul de a construi 8 submarine(în final se vor contrui 16) de clasă medie(500 de tone) . În 1933 , o dată cu numirea lui Hitler în funcţia de Cancelar , este înfiinţată la Kiel şi şcoala de pregătire pentru echipajele destinate submarinelor, denumită ironic sub numele de Şcoala de apărare antisubmarin(Unterseebootsabwehrschule) . În aceiaşi perioadă, germanii contruiesc în şantierele navale din Finlanda , 3 submarine de amplasare a minelor marine, având la bază o versiune mult îmbunătăţită a modelului UCIII. De multe ori germanii întârziau intrarea submarinelor în dotarea marinei finlandeze , utilizându-le la pregătirea propiilor echipaje de pe U-boat .Un exemplu este submarinul Vesikko, care chiar dacă a fost lansat la apă în mai 1933 , a fost predat marinei finlandeze abia în ianuarie 1936.
Germania a trecut treptat la dezvoltarea planurilor tehnice pentru submarinele care urmau să intre în dotare marinei germane. Pentru a ascunde adevărata lor intenţie , contructorii germanii au denumit planurile tehnice pentru submarine, ca fiind proiecte pentru” nave cu motor experimentale”(motorenversuchsboote). Firma Deutsche Werke din Kiel a fost selectată pentru a construi noile nave , concomitent cu construcţia unei noi baze navale la Kiel- Dietrichsdorf. Unterseebootsabwehrschule (şcoala germană de submarine), concomitent cu pregătirea teoretică a viitoarelor echipaje de submarine , a lucrat şi la proiecte tehnice de îmbunătăţire a modelelor de submarine MVBII şi MVBIIB cu un corp de navă mai lung pentru a permite extinderea rezervoarelor de combustubil ,cu scopul de a mări anduranţa.
Deutche Werke care a construit modelul de submarin MVBIIA , nu era capabil să satisfacă singură cererea rapidă a marinei germane . Aşa apare Deshimag-AG care construieşte modelul MVBIA şi Germaniawerf care realizează modelul MVBIIB.Începerea producţiei de submarine în serie a primit aprobarea lui Hitler abia pe 1 februarie 1935.
Flota de submarine germană a Kriegsmarine( marina Germaniei Naziste), a început să fie dotată cu diferite modele. Modelul de submarin MVBIII(o versiune substanţial îmbunătăţită a MVBIA, va fi utilizat pentru amplasarea de mine marine. MVBVII , un model de submarin german de dimesiuni medii(500 de tone) din tipul al VII lea de submarine germane , va fi „coloana vertebrală” a Ubootwaffe(flota de submarine) din cel de al Doilea Război Mondial, împreună cu submarinele de tip IX. De la acest model , pe perioada războiului, au fost dezvoltate diferite variante. Submarinele MVBVII au început să fie construite începând cu ianuarie 1935 , după ce Hitler respinge oficial clauzele Tratatului de la Versailles. Tot atunci se renunţă la prefixul MVB pentru clasificarea acestui model. În total au fost construite 709 subtipuri din tipul VII începând cu lansarea submarinului U-27(12 august 1936) şi terminând cu submarinul U-1308(17 ianuarie 1945).
Chiar dacă au fost construite în număr mare ,submarinele de tip VII puteau opera doar pe o distanţă medie.Dezvoltarea submarinelor de tip IX a venit din nevoia Kriegsmarine de a avea un submarin mare care să patruleze rapid pe distanţe lungi, transportând un număr adecvat de torpile şi mine , în misiuni solitare.Aria principala de acţiune a submarinelor de tip IX era oceanul Atlantic, cel Indian şi apele Extremului Orient. Au fost produse în total peste 200 de submarine de tip IX în 7 subtipuri, clasându-se pe locul II după submarinele de tip VII , la numărul de misiuni executate.
Cele mai de succes submarine germane de tipul IX, au făcut parte din subtipul IXB , având aria de acţiune de 1500 de mile marine . Fiecare submarin IX B a însumat fiecare aproximativ 100000 de tone scufundate. Aceste submarine dispuneau fiecare de 22 de torpile, care le dădeau posibilitatea comandanţilor de submarin să atace acelaşi convoi ,zile la rând.
Printre cele mai celebre submarine IXB este submarinul U-123 comandat de Reinhard Hardegen , care a atacat în apele teritoriale ale SUA la începutul lui 1942 , în cadrul Operaţiunii Drumbeat. Submarinul U-107 sub comanda lui Hessler a îndeplinit cea mai de succes misiune din timpul războiului împotriva unui convoi de nave comerciale ,reuşind să scufunde aproape 100000 de tone în largul coastelor Sierrei Leone , la Freetown
“Haitele de lupi” din Atlantic
Conceptul de haite de lupi aplicat în strategia de luptă a submarinelor germane a fost introdus de amiralul Karl Dönitz, comandantul suprem al Kriegsmarine, ca un mijloc de a distruge mai eficient convoaiele comerciale ale Puterilor Aliate. Strategia lui Donitz avea la bază propria sa experienţă din Primul Război Mondial. Prima misiune care a pus în aplicare conceptul “haitei de lupi” a fost executată pe 1 iunie 1940 . Strategia era una simplă: gruparea mai multor submarine în patrule care să identifice şi să atace convoaiele comerciale. Atunci când era detectat un convoi, de către un submarin , acesta pleca în urmărirea ţintei , comunicând permanent direcţia şi viteza acesteia către Departamentul Operaţional al Ubootwaffe(BdU-Op). Mai departe BdU-Op ,având actualizate poziţiile submarinelor din zonă, coordona operaţiunea împotriva convoiului dând ordine submarinelor aflate în apropiere să înconjoare ţinta şi să atace în aceiaşi noapte pentru a contracara escorta convoiului .
Chiar dacă strategia era una eficientă , în 1940 nu erau încă sufieciente submarine care să se grupeze în patrule , iar primele bătălii împotriva convoaielor comerciale erau purtate în mare parte de grupuri de submarine organizate ad-hoc , în care comandanţii de submarine experimentaţi ,aşa cum erau Prien, Schepke şi Kretschmer, aveau un rol decisiv. Din mai 1941 , BdU-Op avea suficiente submarine la dispoziţie pentru a organiza patrule , dar incidentul cu capturarea de către britanici a maşinii Enigma(un aparat de criptare a textului secret folosit de Wehrmacht) de pe submarinul U-110 a împiedicat aplicarea eficientă a tacticii “haitei de lupi”. Amiralitatea britanică a reuşit să afle de această tactică, prin mesajele ultrasecrete germane pe care le-a interceptat , şi să redirecţioneze convoaiele sale.
La începutul lui 1942 operaţiunile submarinelor germane împotriva convoaielor din Atlanticul de Nord au fost suspendate pentru o scurtă perioadă, în schimb ruta convoaielor Aliaţilor înspre portul sovietic Murmansk( principalul port sovietic în care erau descărcate proviziile trimise de Aliaţi) a fos atacată de submarinele germane fără întrerupere până la sfârşitul războiului. Operaţiunile submarinelor germane din Atlanticul de Nord au reînceput la mijlocul lui 1942, culiminând în martie 1943, cu cele mai mari bătălii împotriva convoaielor Aliaţilor. Datorită pierderilor mari , BdU a fost nevoit să stopeze operaţiunile submarinelor în mai 1943. Operaţiunile submarinelor au fost reluate după 3 luni, timp în care au fost dotate cu noile torpile acustice G7(raza de acţiune 5700 de metri), armament antiaerian mai puternic şi aparate de radar mai eficiente. Misiunile submarinelor germane din Atlanticul de Nord au fost din nou suspendate după ce au fost înregistrate pierderi semnificative.
În martie 1944 în dotarea Ubootwaffe intră şi submarinele de tip XXI, capabile să efectueze misiuni în stare de submersiune pe o perioadă lungă. Datorită capacităţii crescute a bateriilor sale,submarinul putea sta în submersiune aproape 4 zile fără să fie nevoit să-şi încarce bateriile Fiind mult mai silenţios, submarinul de tip XXI era detectat mult mai greu. Încărcarea torpilelor se făcea mai repede pe submarinele de tip XXI datorită sistemului hidraulic de încărcare de care beneficiau. În mai puţin de 20 de minute submarinul putea lansa 18 torpile Era cel mai performant submarin pe care l-a produs Germania în timpul Celui de al Doilea Război Mondial. Eşecul a fost că din 118 submarine de tip XXI construite , doar 4 erau operaţionale,
În ceea ce priveşte grupurile de atac formate pe baza tacticii “haitei de lupi”, pe toată perioada războiului au fost constituite 250 de patrule. Numărul de submarine din fiecare grup varia de la 3-4 submarine ,mergând până la 20 în grupurile cele mai mari. Prin cele mai importante baze de submarine ale Kriegsmarine , dotate cu buncăre imense pentru adăpost şi reparaţii, se aflau la Kiel, Lorient(Franţa) , St. Nazaire şi Brest(Franţa) .
Efortul de luptă a Ubootwaffe s-a concentrat în special în zona Atlanticului de Nord, pentru a tăia rutele de aprovizionare care legau Mariea Britanie de America de Nod. Apele teritoriale britanice au fost aria de operaţiuni principală a submarinelor germane pe toată perioada războiului. Porturile norvegiene au fost folosite începând cu iunie 1940 şi până în mai 1945, ca baze de realimentare pentru misiunile submarinelor germane din Atlantic şi ca baze de operaţiuni pentru submarinele aflate în acţiune în Oceanul Arctic. Capitularea Franţei din iunie 1940, a reprezentat un mare avantaj pentru Ubootwaffe , care deţinea controlul porturilor franceze din Atlantic,eliminând astfel lungul voiaj al submarinelor germane în jurul insulelor britanice.
Un detaliu important este şi infiinţarea de către italieni ,a unei baze de submarine la Bordeaux. Începând cu noiembrie 1940, submarinele italiene au participat la operaţiunile din Atlantic sub comanda operaţională germană până la semnarea de armistiţiului de către Italia în 1943.
Atacul japonez de la Pearl Harbor(7 decembrie 1941) , care a dus la intrarea SUA în război, a venit ca o mare surpriză pentru Germania Nazistă. Submarinele au reuşit să ajungă pe coasta americană a Atlanticului , abia pe 13 ianuarie 1942 la debutul Operaţiunii Drumbeat. Zona de patrulare a submarinelor germane s-a extins din nord , de la Newfoundland şi Noua Scoţie , în direcţia sudică , în golful Mexic şi Marea Caraibelor. Fiind încă în timpurile sale bune, Ubootwaffe a reuşit să scufunde în apropierea coastelor americane aproape 873000 de tone de transporturi, din februarie până în martie 1942.
Şi în a doua jumătate a lui 1942 , atacurile submarinelor germane asupra convoaielor Aliaţilor din Atlanticul de Nord au continuat neabătute. Importanţa Ubootwaffe în cadrul marinei militare germane a fost recunoscută de Hitler încă o dată , atunci când amiralul Donitz este numit comandant suprem al Kriegsmarine , ajungând să aibe cartierul-general în Berlin începând cu martie 1943. Succesele Ubootwaffe în Atlanticul de Nord au atins apogeul tot în martie 1943. Dar imediat după aceste vremuri bune, submarinele germane au început să înregistreze din ce în ce mai multe eşecuri ,iar pierderile au început să atingă cote tot mai îngrijorătoare . Din noiembrie 1943 , submarinele şi-au limitat acţiunile pe coasta de est a Atlanticului. Succesele însă nu au mai apărut, iar Ubootwaffe a început să scufunde din ce în ce mai puţine nave .În decembrie 1943, Germania a pierdut aproape 20% din numărul său de submarine.Armele şi senzorii de detactare folosiţi de Aliaţi în războiul anti-submarin au început să dea rezultate foarte bune în lupta cu submarinele germane.
La începutul lui 1944, Ubootwaffe a fost ţinut în rezervă ca forţă de contraatac pentru invazia ce era aşteptată să aibe loc pe coastele Franţei.
Misiunile Ubootwaffe au continuat chiar şi în ultimele patru luni de război, în ciuda faptului că în această perioadă criza combustibilului era din ce în ce mai gravă. Supremaţia aeriană a Aliaţilor a pecetluit soarta submarinelor germane care erau distruse în porturi.
Moştenirea lăsată de submarinele germane
Submarinul german de tip XXI (chiar dacă nu a ajuns să fie operaţional) , a fost unul dintre armele care au schimbat natura războiului naval. Creativitatea şi experienţa inginerilor germani a făcut din submarin o armă redutabilă în controlul mărilor şi oceanelor. Până la construirea submarinului de tip XXI , toate celelalte submarine erau doar nişte simple submersibile, care îşi petreceau o mare parte din timp la suprafaţă , fiind în submersie doar pe perioade scurte de timp atunci când se pregăteau să atace. Submarinul de tip XXI a fost primul submarin al cărui “habitat natural” erau adâncurile.
Submarinele cu motoare diesel şi electrice de tip XXI a reprezentat conceptul care a revoluţionat construcţia viitoarelor generaţii de submarine diesel-electrice .Mai mult,modelul corpului submarinelor diesel-electrice germane a stat la baza proiectării viitoarelor submarine nucleare. Submarinul U-2511 a demonstrat performanţele extraordinare a submarinelor de tip XXI, o ameninţare pe care marina militară a Aliaţilor nu a reuşit să îi ofere o ripostă pe măsură.
Superioritatea submarinelor de coastă de tip XXIII , a demonstrat încă o dată calităţile de luptă a submarinelor electrice.După încheierea războiului atât SUA , URSS cât şi Marea Britanie şi Franţa şi-au împărţit între ele submarinele germane de tipul XXI pentru a le testa şi a devolta propriile versiuni de submarine. Dacă Kriegsmarine ar fi reuşit să introducă în dotarea Ubootwaffe mai multe submarine de tip XXI , poate că altul ar fi fostul rezultatul războiului submarin din Atlantic. Având în vedere că Ubootwaffe avea în dotare în mare parte submarine de tip VII şi IX, în final nu a putut face faţă războiului anti-submarin pus la punct de Aliaţi.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu