Ocuparea de către germani a Norvegiei în aprilie 1940, cucerirea Ţărilor de Jos şi a Franţei în iunie acelaşi an şi intrarea Italiei în război de partea Axei au transformat războiul maritim în general şi cel din Atlantic în particular din patru puncte de vedere:

-- Britanicii si-au pierdut cel mai important aliat. În 1940, Marina Franceză era a patra în lume din punct de vedere al capacităţii de luptă. Doar câteva vase militare s-au alăturat forţelor Franţei Libere şi au continuat lupta împotriva germanilor. Odată ce vasele franceze au fost înlăturate din lupte, Royal Navy s-a trezit dintr-o dată în faţa unui inamic mult mai apropiat ca forţă. Declaraţia de război a Italiei din iunie a obligat Marina Regală să-şi întărească efectivele din Marea Mediterană şi să înfiinţeze aşa-numita „Forţa H” de la Gibraltar, care să înlocuiască flota franceză ieşită din lupte.

-- Submarinele germane au câştgat acces direct la Oceanul Atlantic. Cum Canalul Mânecii era relativ puţin adânc şi blocat de mine marine pe la mijlocul anului 1940, submarinele germane primiseră ordine să nu-l traverseze, dar în schimb să navigheze în jurul insulelor britanice pentru a ajunge în cele mai bune poziţii de atac a convoaielor. Bazele franceze de la Brest, Lorient, La Pallice şi La Rochelle erau cu aproximativ 450 miles marine (833 km) mai aproape de aşa-numita Western Approaches decât decât bazele germane din Marea Nordului. Ocuparea acestor baze extindea foarte mult raza de acţiune a submarinelor, permiţându-le să atace convoaiele mai departe spre vest, să petreacă mai mult timp pe mare, dublând practic eficacitatea submarinelor. Mai târziu, germanii au constuit bunkăre uriaşe din beton armat în porturile franceze, care să adăpostească submarinele. Aceste adăposturi au rezistat cu succes la bombardametele aliate până la aproape de sfârşitul războiului, când Aliaţii au produs bomba Tallboy. Începând cu luna iulie, submarinele germane au început să se întoarcă pentru reaprovizionare şi reparaţii la noile baze din Franţa, după încheierea perioadei de patrulare.

-- Distrugătoarele britanice au fost retrase din Atlantic. Campania din Norvegia şi invazia Ţărilor de Jos şi Franţei a exercitat o presiune uriaşă asupra flotei de distrugătoare a Royal Navy. Royal Navy a retras un mare număr dintre distrugătoarele mai vechi din componenţa patulelor care apărau rutele convoaielor pentru a lupta în Norvegia în aprilie şi mai, după care le-au îndreptat în Canalul Mânecii pentru a asigura retragerea trupelor franceze şi britanice din Franţa. În vara anului 1940, britanicii erau ameninţaţi cu invazia. Distrugătoarele au fost menţinute în Canal pentru a putea face faţă unei flote de invazie. Flota de distrugătoare a suferit pierderi grele în această perioadă, fiind expusă atacurilor Luftwaffe. În campania din Norvegia au fost pierdute şapte distugătoare, alte şase la Dunkirk şi alte zece în Canalul Mânecii şi în Marea Nordului numai în perioada mai – iunie, cele mai multe dintre ele fiind scufundate de atacurile avioanelor inamice, vasele britanice fiind echipate necorespunzător din punct de vedere al apărării antiaeriene. Numeroase alte distrugătoare au fost avariate.

Încheierea campaniei lui Hitler în Europa Occidentală a făcut ca submarinele retrase după cucerirea Norvegiei, reîntorcându-se la operaţiunile împotriva convoaielor comerciale. În momentul în care numărul de submarine germane a crescut de-a lungul rutelor comerciale aliate, numărul de distrugătoare britanice disponibile pentru paza convoaielor era puternic redus. Singura consolare a britanicilor era că flotele comerciale ale unor ţări ocupate de germani, precum cea a Norvegiei sau a Olandei, îşi căutaseră refugiu în Anglia. Britanicii ocupaseră Islanda şi Insulele Faroe după ce germanii ocupaseră la rândul lor Danemarca.

În aceste circumstanţe, noul prim-ministru Winston Churchill, care preluase funcţia pe 10 mai 1940, i-a scris preşedintelui american Franklin D. Roosevelt cerându-i ca americanii să împrumute englezilor 50 de distrugătoare învechite. A urmat o operaţiune de vânzare mascată a 50 de distrugătoare americane vechi, operaţiune denumită oficial, din considerente politice „împrumut”, în schimbul a concesionării pe 99 de ani a unor baze militare britanice din Newfoundland, Bermuda şi Indiile de Vest. Acest schimb era avantajos din punct de vedere financiar pentru Statele Unite, deoarece populaţia americană era puternic împotriva războiului şi numeroşi politicieni considerau că, cel mai probabil, englezii sunt pe cale să piardă războiul. Primele dintre aceste distrugătoare au fost preluate de echipajele lor britanice şi canadiene de-abia în septembrie şi toate trebuiau reînarmate şi utilate cu dispozitive ASDIC (sonar). Au trecut mai multe luni până când aceste distrugătoare au început să participe la luptele cu germanii.

Germanii au început la rândul lor să primească ajutor de la aliaţii lor. Din august 1940, flotila de submarine italiene cu baza la Bordeaux a început să atace convoaiele Aliate din Atlantic. Submarinele italiene, concepute pentru operaţiuni combinate cu flota de suprafaţă în Mediterana erau mai puţin potrivite pentru lupta împotriva convoaielor din Atlantic decât submarinele germane. Dar şi aşa, cele 32 de submarine italiene care au operat în Atlantic au scufundat 109 vase Aliate cu un deplasament de 593.864 tone. De asemenea, italienii au atacat cu succes cu minisumbarine vasele britanice din portul de la Gibraltar.

Primele operaţiuni ale submarinelor lansate de la bazele din Franţa au fost încununate de un succes spectaculos. Au început zilele de glorie ale unor aşi submarinişti precum Günther Prien („U-47”), Otto Kretschmer („U-99”), Joachim Schepke („U-100”), Engelbert Endrass („U-46”), Viktor Oehrn („U-37”) şi Heinrich Bleichrodt (“U-48”). Echipajele submarinelor deveniseră eroi în Germania şi această perioadă a fost denumită „vremurile fericite”. Din iunie până în octombrie 1940, peste 270 de vase Aliate au fost scufundate.

Cea mai mare provocare pentru submarine era să descopere convoaiele pe marea întindere a oceanului. Germanii dispuneau de câteva avioane cu rază lungă de acţiune Focke-Wulf Fw 200 cu bazele la Bordeaux şi Stavanger, care erau folosite pentru recunoaştere aeriană. Principala sursă pentru semnalizarea convoaielor era însă observaţia executată de echipajele submarinelor.

În loc să atace convoaiele aliate de unii singuri, submarinele germane au adoptat tactica haitei de lupi, atacuri în grup a submarinelor coordonate prin radio.

Decriptorii germani au reuşit să spargă codurile marinei britanice, ceea ce le-a permis submariniştilor să estimeze poziţia convoailor la un moment dat. Submarinele se dispersau de-a lungul unei lungi linii de patrulare care intersecta calea convoaielor alite. Odată aflate pe poziţii, submariniştii foloseau microfoane subacvatice pentru captarea zgomotului elicelor convoaielor şi binocluri pentru descoperirea fumului coşurilor vapoarelor. Când un submarin descoperea un convoi, raporta acest fapt la cartierul general al submarinelor, după care aştepta restul „haitei” pentru a ataca de cele mai multe ori în timpul nopţii. Astfel, escortele convoaielor trebuiau să facă faţă atacului concertat a unui grup de submarine (4 – 6 submarine) într-o singură noapte. Cei mai îndrăzneţi comandanţi, aşa cum era Otto Kretschmer, nu numai că străpungeau linia distrugătoarelor, dar atacau chiar din mijlocul convoaielor. Vasele de escortă, care erau în număr insuficient, nu reuşeau să dea un răspuns adecvat atacurilor multiple ale submarinelor, care lansau torpilele noaptea la suprafaţă, deoarece dispozitivele de detectare ASDIC erau folositoare doar împotriva ţintelor de adâncime. Primele radare, care funcţinau în banda de frevenţe VHF, nu erau eficiente împotriva ţintelor mici, precum submarinele aflate la suprafaţă.

Tactica „haitelor” a fost folosită cu succes pentru prima oară în septembrie – octombrie 1940 cu efecte devastatoare pentru convoaiele aliate. Pe 21 septembrie, convoiul HX-72 cu 42 vase comerciale, a fost atacat de un grup de 4 U-boot. Au fost scufundate 11 vase comerciale şi 2 au fost avariate. În octombrie, convoiul SC-7, cu o escortă de numai două goelete şi două corvete, a fost copleşit, pierzând mai mult de jumătate din vasele comerciale din componenţă. În cazul convoiului HX-79, lupta a fost şi mai grea pentru escortă decât în cazul convoiului SC-7. În ciuda faptului că escorta era formată din două distrugătoare, patru corvete, trei traulere şi un puitor de mine, convoiul a pierdut un sfert din vasele comerciale, în timp ce nici un submarin nu a fost măcar deteriorat. Pe 1 decembrie, şapte submarine germane şi trei italiene au atacat convoiul HX-90, scufundând 10 vase comerciale şi avariind alte trei. Aceste succese l-au încurajat pe amiralul Dönitz să adopte tactica „haitei de lupi” ca principala tactică de luptă a submariniştilor germani.

Submarinele nu erau singura ameninţare al adresa convoalielor aliate. După experienţa câştigată în campania din Norvegia, Luftwaffe a contribuit cu un mic număr de avioane la lupta împotriva convoailor, începând din 1940. În primul rând era vorba despre avioanele de recunoaştere cu rază lungă de acţiune, la început de tip Focke-Wulf Fw 200 şi mai târziu de tip Junkers Ju290.

VA URMA