Atacuri ale vaselor comerciale inamice

În 1939, Kriegsmarine nu avea capacitatea necesară să facă faţă unei confruntări directe cu Marina Aliată. De aceea, strategia germană s-a bazat pe atacul vaselor comerciale inamice folosind acţiunea conjugată a vaselor de suprafaţă, (crucişătoare, cuirasate, distrugătoare, vase comerciale înarmate, etc), submarinelor şi avioanelor. Un mare număr de vase de război germane erau deja în larg în momentul declanşării războiului, inlusiv cea mai mare parte a submarinelor disponibile şi „cuirasatele de buzunar” (“Panzerschiff”) “Deutschland” şi faimosul ”Admiral Graf Spee”, care erau în larg încă din august 1939. Aceste două vase militare au declanşat atacuri imediate asupra vaselor comerciale Aliate. Submarinul german “U-30” a scufundat vasul de linie britanic SS “Athenia” la numai câteva ore de la declararea războiului, în ciuda ordinelor primite care interziceau atacul împotriva vaselor de pasageri.

Flota germană de submarine, care avea să domine cea mai mare parte a bătăliei Atlanticului, dispunea de numai 57 de unităţi, vase cu rază de acţiune redusă din aşa numita „clasă II”, care au fost folosite în principal pentru acţiuni de minare a apelor teritoriale şi porturilor britanice.

Odată cu izbucnirea războiului, francezii şi britanicii au declanşat o blocadă imediată împotriva Germaniei, ceea ce a avut un efect nesemnificativ asupra capacităţii de producţie a industriei naziste. Royal Navy a introdus rapid sistemul convoaielor pentru protejarea comerţului maritim, care s-a extins rapid de la coastele britanice până în îndepărtatele Panama, Singapore sau India. Convoaiele au permis Marinei Regale Britanice să-şi concentreze vasele de escortă tot acolo unde se concentrau şi submarinele germane: pe rutele de transport ale vaselor comerciale.

Mai mulţi ofiţeri de marină britanici, în particular Primul Lord al Amiralităţii Winston Churchill, doreau să pună în practică o strategie mai ofensivă. Astfel, Royal Navy a format grupuri de vânătoare a submarinelor, care aveau ca element central portavioanele. Aceste grupuri antisubmarin patrulau în zona rectangulară a Atlanticului numită Western Approaches, prin care treceau toate rutele comerciale importante către insulele britanice.

Punctul slab al acestei strategii consta în faptul că submarinele aveau o siluetă puţin vizbilă în comparaţie cu vasele de suprafaţă care le vânau şi se scufundau de multe ori mai inainte de a fi zărite de marinarii aliaţi.

Portavioanele nu erau de mare folos. Deşi echipajele portavioanelor puiteau localiza submarinele aflate la suprafaţă, avioanele îmbarcate nu dispuneau în această fază a războiului de armele antisumbarin adecvate. Deşi localizau cu relativă uşurinţă submarinele aflate la suprafaţă, acestea se scufundaui şi schimbau direcţia de deplasare cu mult timp mai nainte de a veni în zonă distrugătoarekle dotate cu grenade de adâncime.

În scurtă vreme, strategia grupurilor de vânătoare s-a dovedit un eşec de proporţii. Pe 14 septembrie 1939, cel mai modern portavion britanic HMS “Ark Royal” a scăpat numai datorită norocului să fie scufundat de submarinul german “U 39”, datorită faptului că cel trei torpile lansate împotriva sa au explodat prematur. “U 39” a fost scufundat rapid de distrugătoarele din escortă, prima victorie antisubmarin a britanicilor. Britanicii nu au învăţat nimic din acest incident, submarinul “U 29” reuşind în circumstanţe asemănătoare să scufunde portavionul HMS “Courageous” doar trei zile mai târziu.

Vânătoarea executată de grupuri de distrugătoare a continuat să fie principala activitate antisubmarin, prost condusă însă de la centru în primul an de război, convoaiele transatlantice lipsite de escorte fiind şi mai ameninţate, submarinele reuşind să scape aproape după fiecare atac încununat de succes

Succesul scufundării portavionului “Courageous” a fost depăşit o lună mai târziu de comandantul Günther Prien şi echipajul submarinului “U-47”, care au reuşit să se strecoare în baza navală de la Scapa Flow, unde au scufundat cuirasatul HMS „Royal Oak”. Această victoria a fost datorată măsurilor insuficiente de apărare antisubmarin, cât şi faptului că ofiţerul de serviciu William Newbigging nu a fost la post. Comandantul Prien a devenit peste noapte erou de râzboi.

În Atlanticul de sud, forţele britanice erau într-o cautare asiduă a cuirasatului de buzunar „Admiral Graf Spee”, care acumulase în primele trei luni de război nouă victorii în Altlantic şi Oceanul Indian împotriva unor vase comerciale cu un deplasament de 50.000 tone. Britanicii şi francezii au format o serie de grupuri de vânătoare, (trei crucişătoare grele, trei portavioane şi 15 crucişătoare uşoare), care căutau îi cu înfrigurare pe „Admiral Graf Spee” şi nava-soră, „Deutschland”, care acţiona în Atlanticul de nord.

După mai multe luni de căutare fără succes, „Admiral Graf Spee” a fost încolţit în Bătălia de la Rio de la Plata. Crucişătorul de buzunar german a fost silit să se refugieze în portul Montevideo. Echipajul german a ales să-şi sabordeze nava în rada portului, în decembrie 1939.

După o perioadă de efervescenţă a campaniei în Atlantic, activitatea germană a scăzut în intensitate, Dönitz plănuind schimbarea centrului de greutate de la activitatea de suprafaţă la cea a submarinelor. Aproape toate submarinele disponibile au plecat în patrulare în septembrie. Activitatea submarină a fost destul de scăzută, de vreme ce submersibilele trebuiau să se reîntoarcă repede în porturile-gazdă pentru realimentare cu combustibil, muniţie, pentru refacerea şi completarea echipajelor. Iarna grea a anilor 1939-1940, care a dus la îngheţarea radelor multor porturi baltice, a scăzut activitatea submarinelor, unele dintre ele fiind prinse în gheţuri.

În cele din urmă, planurile lui Hitler de invadare a Norvegiei şi Danemarcei a dus la retragerea flotei de suprafaţă şi a submarinelor în porturile baltice.

Campania din Norvegia care a urmat a revelat slăbiciunile principalei arme a submarinelor – torpila magnetică. Deşi fiordurile înguste scandinave ofereau submarinelor un spaţiu restrâns de manevră, marea concentrare de vase de război aliate ofereau nenumărate ţinte accesibile pentru atacul cu torpile.

De multe ori, căpitanii germani remarcau cu stupoare că ţinte inamice ochite cu grijă, asupra cărora fuseseră lansate torpile, continua să navigheze neatinse. Torpilele ori explodau prematur, ori nu explodau deloc sau treceau pe sub vasele atacate. În ciuda a 20 de atacuri submarine, niciun vas britanic nu a fost scufundat. Proiectanţii torpilelor germane au refuizat cu încăpăţânare să admită că ar fi fost vina lor, afirmând că de vină sunt doar echipajele submarinelor. Deabia în 1942 problemele torpilelor germane au fost rezolvate, e adevărat după ce inginerii au demontat o serie de torpile britanice capturate.

VA URMA