În iunie 1941, britanicii au decis să asigure escorte convoaielor pe tot parcursul traversării Atlanticului. Pentru îndeplinirea acestei sarcini, Amiralitatea a cerut marinei Regale Canadiene să-şi asume responsabilitatea pentru protejarea convoaielor în zoan vestică a oceanului şi să-şi stabiliească o bază nouă de acţiune la St. John în Newfoundland. pe 13 iunie 1941, comandorul canadian L.W. Murray şi-a luat în primire postul de Comandor Comandant al Newfoundland Escort Force, aflată sub comanda Comandamentului Western Approaches din Liverpool. Şase distrugătoare canadiene şi 17 corvete canadiene, întărite cu 7 distrugătoare, cinci corvete şi trei goelete britanice au format iniţial forţa canadiană de escortă. Aceste vase aflate sub comanda canadiană însoţeau convoaiele din porturile din Newfoundland până în punctele de în punctele de întâlnire din Islanda, unde escorta era preluată de Marina Regală Britanică.
Până în 1941, SUA au luat parte din ce în ce mai mult la război, în ciuda stării sale de neutralitate. În aprilie 1941, preşedintele Roosevelt a extins „Zona Panamericană de Securitate” spre est, până aproape de Islanda. Forţele britanice au ocupat Islanda după ce Danemarca a fost ocupată de Germania Nazistă în 1940, iar americanii au fost convinşi să ajute la escortarea convoaielor până în apropierea Islandei, cee ce a dus la apariţia unor incidente cu submarinele germane.
În acelaşi timp, britanicii lucrau la o serie de invenţii tehnice care să îmbunătăţească lupta antisubmarin. Trebuie amintit că deşi aceste invenţii erau britanice, tehnologiile au fost oferite în mod gratuit americanilor, fiind rebotezate şi fabricate de aceştia din urmă. Acest fapt a dus la credinţa greşită că numeroase invenţii din timpul războiului au fost concepute de americani, nu doar produse în masă de ei. Astfel, noile grenade de adâncime au fost gândite să fie lansate peste bordurile distrugătoarelor, nu aruncate la pupa vaselor, cum se făcea la începutul războiului. În plus, încărcărurile explozive de adâncime au început să fie lansate în reţele, ca mai degrabă să distrugă submarinul datorită interferenţei undei de şoc, decât să-l avarieze printr-o lovitură directă.
Nava comercială cu catapultă - „Catapult Aircraft Merchantmen”
În timpul războiului, raza de acţiune a avioanelor a fost crescută în continuu, dar Oceanul Atlantic avea o întindere prea mare pentru a fi acoperită în mod eficient de zborurile de recunoaştere. Una dintre măsurile luate pentru îmbunătăţirea acoperirii aeriene a fost montarea unor rampe de decolare la prova unora dintre navele de transport de marfă, aşa-numitele „Catapult Aircraft Merchantmen”, dotate cu avion de vânătoare cu aripi pliabile Hurricane.
Când la era remarcată prezenţa unui avion german, avionul de vânătoare îmbarcat era lansat de pe rampă cu ajutorul unei rachete, ca să lupte cu aparatul de zbor inamic. După îndeplinirea misiunii, pilotul aliat îşi îndrepta aparatul spre un aeroport de pe ţărm, sau dacă nu era posibil, se paraşuta în apele mării, de unde era cules de una dintre navele de escoră, iar avionul era lăsat să se prăbuşească. Au fost lansate opt misiuni aeriene de luptă de pe vasele comerciale, au fost distruse şase avioane ale Axei şi un pilot aliat a fost ucis. Avioanele germane de recunoaştere au fost îndepărtate treptat de pe cerul Atlanticului de avioanele britanice ale Comandamentului de Coastă şi de avioanele îmbarcate.
Echipamentul de detectare direcţională cu unde radio de înaltă frecvenţă
Una dintre cele mai importante invenţii britanică din timpul războiului a fost echipamentul de detectare direcţională cu unde radio de înaltă frecvenţă, aşa numitul HF/DF (High-Frequency Direction-Finding), ori Huff-Duff, echipament care a fost montat gradual pe toate vasele mari de escortă. Echipamentul HF/DF permitea unui operator să detecteze direcţia unei emisii radio, neavând importanţă dacă mesajul era criptat şi nu putea fi înţeles.
„Haitele” de submarine germane foloseau transmisiile radio pentru transmiterea poziţiei convoaielor inamice şi coordonarea atacurilor. Distrugătoarele aliate putea să se îndrepte către poziţia submarinelor pentru a le ataca, sau cel puţin pentru a le obliga să intre în submersie, ceea ce împiedica desfăşurarea unui atac coordonat al convoiului. Când în cadrul escortei se aflau cel puţin două vase echipate cu HF/DF, poziţia exactă a submarinului inamic putea fi aflată prin triangulaţie. În plus, pe coasta atlantică au fost montate o serie de staţii fixe HF/DF, care urmăreau neîncetat poziţiile din care transmiteau submarinele.
Tehnologia radio folosită la echipamentul HF/DF era bine înţeleasă de ambele părţi, dar tehnologia folosită mai înainte de izbucnirea războiului folosea pentru detectare o antenă exterioară rotită manual pentru fixarea pe direcţia transmiţătorului. Direcţionarea antenei era o operaţie delicată, lua ceva timp pentru a putea obţine rezultate suficient de exacte şi putea determina un punct fantomă de emisie, aflat diametral opus de punctul real de transmisie. Cunoscând aceste dificultăţi de detectare, operatorii radio de pe submarinele germane se considerau în siguranţă dacă se limitau la emiterea de mesaje scurte. În schimb, tehnicienii britanici au pus între timp la punct un indicator osciloscopic, care detecta instantaneu poziţia emiţătorului real, nu al fantomei acestuia.
Folosind această tehnologie, aproape că nu mai era nevoie de triangulaţie – escorta folosea direcţia dată de echipamentul HF/DF şi folosea radarul pentru detectarea poziţiei exacte a ţintei. Numeroase submarine germane au fost detectate şi scufundate datorită folosirii acestei tehnologii, un exemplu al marilor diferenţe aduse în lupte de mici invenţii.
Maşina de criptat Enigma
Un factor hotărâtor în obţinerea de către britanici a succesului împotriva submarinelor Axei în a doua jumătate a anului 1941, ca şi de altfel până la sfârşitul campaniei, a fost înţelegerea modului de funcţionare a maşinii de criptat Enigma a marinei germane. Atacurile submarinelor germane se bazau pe comunicaţiile radio, existând presupunerile că cifrul Enigma nu poate fi spart şi că mesajele radio scurte nu pot fi poziţionate cu suficientă precizie pentru a pune în primejdie submarinul emiţător. Ambele presupuneri s-au dovedit greşite.
De-a lungul verii şi toamenei anului 1941, combinând citirea mesajelor codificate cu maşina Enigma şi detectarea submarinelor prin tehnologia HF/DF, convoaiele au fost redirecţionate pe rute care evitau liniile de patrulare ale submersibelelor germane. Aceste realizări tenhice şi tactice aliate au fost într-o oarecare măsură contrabalansate de creşterea numărului de submarine intrate în luptă. În 1941, în Atlantic a început să se altăture atacatorilor noile submarine de tip VII. Peste 585 de astfel de submarine au fost deplasate în patrulare în Atlantic.
Deşi Aliaţii au reuşit să apere în mod eficient convoaiele în vara şi toamna anului 1941, ei nu au reuşit să mai scufunde un număr semnificativ de submarine. Corvetele de escortă din clasa Flower erau capabile să apere convoaiele şi să detecteze submarinele, dar nu erau suficient de rapide pentru a ataca.
În octombrie 1941, Hitler a ordonat amiralului Dönitz să transfere multe dintre submarinele din Atlantic în Marea Mediterană în sprijinul operaţiunilor germane de aici. A urmat o serie de lupte în zona apelor Gibraltarului şi a Sierra Leonei. În decembrie 1941, convoiul HG-76, escortat de şase corvete şi două goelete plus de un portavion de escortă şi trei distrugătoare din Gibraltar a fost interceptat de submarinele care pândeau.
Comandantul escortei, căpitanul Frederic John Walker era un tactician inovator, iar echipajele vaselor de escortă erau foarte bine antrenate. Prezenţa portavionului în escortă uşura mult detectarea vizuală a submarinelor, obligate să se scufunde mai înainte de a avea şansa să se apropie de convoi. În următoarele cinci zile au fost scufundate cinci submarine germane şi în ciuda faptului că escorta a pierdut portavionul, un distrugător şi două vase de transport, lupta a fost considerată prima victorie clară a unui convoi aliat împotriva submarinelor Axei.
Printr-un efort neîntrerupt, Aliaţii au reuşit să asigure siguranţa convoaielor până la sfârşitul anului 1941. Deşi escortele convoaielor nu au reuşit să scufunde un număr mare de submarine, cele mai multe convoaie au evitat aproape toate atacurile submersibelor inamice. Deşi pierderile navale au continuat de-a lungul întregului război, aceste pierderi nu au mai pus în primejdie supravieţuirea britanicilor.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu