Maria Tudor constituie un exemplu jalnic al ravagiilor pe care le pot produce în inima unei femei dragostea, fanatismul şi atotputernicia. „Aş pierde mai curând zece coroane decât să-mi pun sufletul în primejdie”, spunea ea. Regina era catolică, într-o ţară în care generaţia ajunsă la maturitate se născuse după ruptura cu Roma şi în care, îndeosebi capitala, atotputernică, înclina foarte mult spre protestantism.
S-a spus că, dacă Parisul merita o liturghie, Londra merita o predică. Dar Henric al IV-lea era un om de stat şi Maria Tudor o credincioasă. Ori, dacă era adevărat că majoritatea naţiunii păstra nostalgia vechilor ceremonii şi dorea să se întoarcă la naţional-catolicismul regelui Henric, aceeaşi majoritate îşi păstra şi ura faţă de Roma. Mai cu seamă celor care au dobândit bunurile bisericeşti, categorie bogată şi puternică, le era teamă de un act de supunere faţă de papă, care s-ar fi făcut în detrimentul lor, iar preoţilor căsătoriţi le era teamă de întoarcerea la vechea credinţă, care i-ar fi constrâns să aleagă între parohie şi nevastă.
Toate aceste dorinţe contradictorii i-ar fi îngăduit unei suverane iscusite calea negocierilor. Englezii primiseră până atunci atâtea dogme din partea regilor dinastiei Tudor, încât ar fi acceptat cu uşurinţă câteva articole suplimentare, ca să fie pe placul unei fiice a lui Henric al VIII-lea. Dar Maria, în zelul ei intransigent, voia să impună, şi nu să negocieze. În timpul îndelungatei şi dureroasei sale tinereţi, religia fusese pentru ea singura consolare.
Era gata să sufere martiriul ca să readucă Romei poporul englez. Încă din prima şedinţă a parlamentului, ea restabili liturghia în limba latină şi expulză din biserică pe preoţii căsătoriţi. Chiar sora sa, principesa Elisabeta, suprema speranţă a protestanţilor, se simţi ameninţată şi veni cu lacrimi în ochi s-o roage pe regină ca să fie iniţiată în adevărata religie. Convertirea aceasta o emoţionă şi încântă pe Maria, dar îl lăsă foarte sceptic pe ambasadorul Spaniei, care o judecă pe abila şi ascunsa prinţesă cu mai multă perspicacitate.
Brusca reîntoarcere la papism a fost o primă imprudenţă; căsătoria reginei îndepărtă definitiv poporul de ea. Parlamentul, temându-se pe bună dreptate de influenţa unui rege străin, îi ceruse în mod respectuos reginei să se mărite cu un englez. Consiliul şi naţiunea aleseseră pentru ea pe tânărul Eduard Courtenay, un strănepot al lui Eduard al IV-lea. Ea răspunse cu violenţă că nu vrea să se mărite. Şi era sinceră, sau credea că este. Fusese puţin îndrăgostită în tinereţe de un cărturar catolic englez, Reginald Pole, de sânge regal, ca şi ea. Dar Pole, certat cu Henric al VIII-lea din cauza divorţului, se exilase la Roma şi devenise acolo cardinal. Singurul englez cu care Maria s-ar fi măritat bucuros nu putea deci intra în consideraţie. Curând ambasadorul Spaniei, Renard, care avea o mare influenţă asupra ei, veni să-i aducă la cunoştinţă un proiect al lui Carol Quintul.
Acesta îi oferea Mariei mâna fiului său Filip. „Când i-am făcut propunerea - scrie Renard -, a început să râdă, şi n-a râs o dată, ci de mai multe ori, privindu-mă cu nişte ochi care arătau că propunerea îi este foarte pe plac”. Şi într-o convorbire ulterioară: „Regina a jurat că niciodată, nu a simţit imboldul care se numeşte dragoste, nici că s-ar fi gândit vreodată la voluptate, că nu i-a trecut prin minte să se mărite decât după ce Dumnezeu a înălţat-o pe tron, iar căsătoria pe care o va încheia va fi împotriva propriilor sale sentimente şi numai pentru respectul raţiunii de stat”. Dar îl rugă pe Renard să asigure pe împăratul Carol că-i gata să-i dea ascultare în toate, aşa cum l-ar asculta pe tatăl ei. Deşi aceste negocieri au fost ţinute secret, miniştrii reginei le-au ghicit şi s-au neliniştit.
Într-o alianţă dintre Anglia, naţiune schismatică şi slabă, şi atotputernica, dreptcredincioasa Spanie, care va fi soarta Angliei? Ea va deveni supusa unui prinţ redutabil. Ereticii englezi se şi înspăimântau de tribunalele inchiziţiei şi de autodafeuri, tot atât de numeroase la Madrid ca şi cursele de tauri. Vai! de când această fecioară de 36 de ani văzuse portretul frumosului prinţ spaniol, se îndrăgostise deodată pătimaş de dânsul. Totul tindea s-o înnebunească după el, deoarece prin căsătoria ei cu Filip îşi satisfăcea orgoliul de prinţesă spaniolă, credinţa de catolică romană şi dorinţele de fată bătrână şi pătimaşă. Odată, după miezul nopţii, aflându-se în capela ei, repetă de mai multe ori Veni Creator şi jură să se mărite cu Filip.
Ambasadorul Spaniei puse de se topiră 4.000 de scuzi, din care se cizelară lanţuri de aur pe care le împărţi membrilor Consiliului. Era un simbol? Convertiţi la ideea căsătoriei prin cadouri, argumente şi promisiuni, ei îşi dădură totuşi avizul să se procedeze cu prudenţă. Filip va trebui să respecte legile Angliei; în caz de deces al Mariei, el nu va avea nici un drept asupra coroanei; dacă se va naşte un fiu din căsătoria lor, acesta va moşteni concomitent tronul Angliei, al Burgundiei şi al Ţărilor de Jos; în sfârşit, Filip se angaja să nu atragă niciodată Anglia în războaiele sale împotriva Franţei.
Tratatul era bine alcătuit, dar ce garanţii reale dădea el împotriva unei femei îndrăgostite? Poporul englez, foarte ostil străinilor, şi mai ales spaniolilor, îşi arătă de îndată nemulţumirea. Ambasadorii trimişi de Carol Quintul pentru a negocia căsătoria fură bombardaţi cu bulgări de zăpadă de ştrengarii din Londra. Pe străzile din City, aceştia se jucau de-a „măritişul reginei” şi copilul care-l reprezenta pe prinţul Spaniei era spânzurat. Mai multe comitate se răsculară.
Sir Thomas Wyatt porni un marş asupra Londrei. Susţinută de credinţa şi de dragostea sa, Maria părea de neclintit. Miniştrii voiau ca regina să se refugieze în Turn; ea rămase însă surâzătoare la Whitehall şi obţinu, graţie prestigiului Tudorilor, o victorie atât de completă încât nimeni nu mai îndrăzni să scoată un cuvânt împotriva căsătoriei ei cu spaniolul. Rebelii fură executaţi cu zecile. Tocmai atunci sosi prinţul Spaniei. Părintele său îi vorbise de orgoliul englez şi-i poruncise să se lepede de orice morgă castiliană.
Filip se strădui să placă şi reuşi destul de bine. Defilarea prin City a unui imens convoi de aur, extras din minele americane, avu un mare efect asupra negustorilor din capitală. Văzând toate acele butoiaşe depunându-se la Turn, spuseră: „Ăştia, cel puţin, nu au venit să ne fure”. Asupra unui singur punct Filip era intratabil: reconcilierea cu Roma. „Mai bine să nu domnesc decât să domnesc peste nişte eretici”. Papa, preavizat, anunţă că-l va trimite pe cardinalul Pole ca legat al său, pentru a primi supunerea englezilor. Lingourile de aur depuse la Turn de către spanioli fură de ajutor în a pregăti sufletele familiilor nobile în vederea acestui mare eveniment.
Legatul papal debarcă. Filip şi Maria declarară că providenţa l-a creat pentru această misiune; el şi-o îndeplini într-adevăr cu un tact admirabil. Cardinalul Pole întrunea fineţea unui prelat cu timiditatea trufaşă a unui mare senior englez. Modestia, cu tot imensul său prestigiu, îl făcuse să se ţină la Roma într-o rezervă din care ieşea acum pentru întâia oară. La Calais, când garda sa ceru să-i fixeze cuvântul de ordine, spuse: „Domnul pierdut a fost regăsit”.
Fu primit cu entuziasm la Dover. Se ştia că papa făgăduise, printr-o bulă, că cei ce-au dobândit bunuri bisericeşti le vor păstra. „Ceea ce nu poate fi vândut poate fi dat pentru a salva atâtea suflete”. Parlamentul se întruni la Whitehall ca să-l primească pe legatul papal. Acolo, cardinalul reaminti, într-un mare discurs, istoria schismei şi făgădui iertarea deplină a păcatelor comise în trecut. Ambele Camere primiră în genunchi iertarea păcatelor. Anglia era purificată.
Regina se credea însărcinată. Când sosi momentul naşterii şi clopotele începuseră să sune, medicii constatară că fusese o sarcină de natură nervoasă. A fost o dureroasă decepţie pentru Maria. Starea ei mintală deveni neliniştitoare. Filip se întorsese în Spania; spusese că absenţa lui va fi de scurtă durată, dar ea simţise că-i foarte iritat de farsa naşterii şi de atitudinea parlamentului englez, care-i refuza participarea la exercitarea puterii. Regina, care pe vremea când era fecioară îi uimise pe bărbaţi prin curajul ei, se dovedi acum, când era îndrăgostită, slabă şi descurajată.
Cruzimea persecuţiilor sale împotriva protestanţilor, care-i atrăsese porecla de Maria Sângeroasa, poate fi fără îndoială explicată în parte prin tulburarea ei vecină cu nebunia. Nu Filip o sfătuise să procedeze cu atâta asprime. Arderea ereticilor, se gândea el, era excelentă în Spania şi în Ţările de Jos; în Anglia prudenţa cerea oarecare răbdare. Dar Maria nu era de loc răbdătoare. La 20 ianuarie 1555 se restabilise legea contra ereziei; la 22 începură şedinţele comisiilor; la 3 februarie fu ars pe rug, la Smithfield, primul preot căsătorit. Vreo 300 de martiri protestanţi pieriră în flăcări. Supliciul era atât de înfiorător încât participanţii, ca să le scurteze chinurile, aduceau săculeţe cu praf de puşcă pe care le atârnau de gâtul victimelor. Călăii, ei înşişi scârbiţi, nu-i împiedicau.
Câţiva muriră în mod sublim. Bătrânul Latimer, care fusese un mare predicator protestant, a fost ars pe rug la Oxford în acelaşi timp cu doctorul Ridley. Ar fi putut cu uşurinţă să-şi salveze viaţa abjurând, dar, când începu discuţia cu doctorii, care preceda întotdeauna supliciul, el răspunse că citise evangheliile, dar nu găsise vorbindu-se acolo de liturghie. „Să fiţi foarte liniştit, master Ridley - spuse el tovarăşului de suferinţe în momentul când lanţurile călăului îi legau pe amândoi de stâlp -, să fiţi liniştit căci noi, cu voia Domnului, aprindem astăzi o asemenea torţă în Anglia, încât nu se va stinge niciodată”. Cranmer, care dovedise în timpul vieţii atâtea ezitări şi slăbiciuni şi care în închisoare îşi renegase credinţa, în momentul supliciului îşi regăsi întregul curaj şi abjură abjuraţia lui.
Relatările despre aceste suplicii fură strânse de un scriitor protestant, Foxe, în Cartea martirilor, care avea să se găsească, alături de Biblie, în toate casele englezilor. Prigoana dezlănţuită de regina Maria împotriva protestanţilor le dădu acestora tocmai ceea ce le lipsise până atunci: o tradiţie eroică şi sentimentală. Victimele catolice ale lui Henric al VIII-lea nu prea emoţionaseră masa poporului englez, pentru că mulţi fuseseră călugări sau fraţi, consideraţi fiinţe dintr-o categorie excepţională; victimele reginei Maria au fost, în afară de câţiva ecleziastici, bărbaţi şi femei din popor.
Într-o ţară în care devenise atât de mare diversitatea credinţelor religioase, fiecare se simţea ameninţat. Ura împotriva reginei Maria şi a spaniolilor crescu. Cu toate făgăduinţele făcute, Filip o antrenă pe soţia lui într-un război contra Franţei şi, în această campanie, Anglia a pierdut Calais-ul. „Dumnezeu s-o salveze pe doamna Elisabeta”, murmurau supuşii Mariei Tudor. De altfel, regina se stingea, părăsită de toţi. Însuşi papa Paul al IV-lea luă atitudine împotriva Mariei şi împotriva Spaniei. Se mai crezu o dată însărcinată, dar nu era decât o hidropizie. La 17 noiembrie 1558, la o distanţă de câteva ore, părăsiră lumea aceasta regina Maria şi vărul ei, cardinalul Pole. Cu o lună înainte rămăsese aproape singură, deoarece întreaga curte se grupase în jurul Elisabetei.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu