Scott Elliot in remarcabila sa lucrare La Lemurie perdue ne descrie moravurile unor fiinte care nu sunt intru totul umane. Ele ar fi trait cu cateva milioane de ani inaintea primelor mamifere si reusisera sa dreseze reptilele gigantice din Atlantida.
In publicatiile teozofice sau oculiste se gasesc asemenea afirmatii care exclude din start orice posibilitate de verificare: ele se refera, de exemplu, la rase “eterate” care ar fi fost lipsite de corp fizic.
Ar trebui distinse trei continente foarte frecvent confundate, si pe buna dreptate de fapt, sub numele general de Lemuria.
Primul ar fi imensul continent Gondwana, care corespunde fara indoiala cu Godwana din anumite texte sanscrite, “Marea Lemurie”, care se pare ca ar fi ocupat Antarctica, o mare parte din Oceanul Indian, America de Sud, Africa centrala si meridionala, India de Sud (Dekkan), avand chiar ramuri continentale intre actualele Africa si America. Era vorba, de fapt, de primele mase continentale aparute pe globul terestru.
Distributia uscatului era pe atunci cu totul diferita de cea cunoscuta in zilele noastre: axa terestra, basculand, coborase Polul Sud cu douazeci si trei de grade si provocase inundatii maritime la scara intregii planete.
Apoi, Lemuria propriu-zisa sau continent din Oceanul Indian, caruia Madagascarul, o parte a Africii si Dekkanul ii sunt martori geologici evidenti. Iar ultimul ar fi continental Mu, care ocupa o parte a Oceanului Pacific, Insula Pastelui si California ar fi cele mai remarcabile vestigii ale acestuia. Cum, pentru a desemna acest continent legendary diferit, destui autori folosesc si numele de Lemuria, se poate intelege de ce se produc toate confuziile si interferentele care il incurca pe istoric atunci cand procedeaza la examenul comparativ al lucrarilor si articolelor consacrate acestor probleme. Pe scurt, este vorba de o enorma masa continentala foarte veche, apoi de doua continente mai “modeste” ca intindere si care ar fi supravietuit dezagregarii primului.
Ele au avut fiecare o istorie geologica ulterioara, dar care le-au dus astfel mai departe, de-a lungul mileniilor.
Ultimile doua continente, Lemuria propriu-zisa si Mu, au fost, dupa cum afirma traditiile, victimile mai multor cataclisme telurice. Unul dintre ele a pus capat existentei lor autonome. Ultimul dintre aceste cataclisme, cel care a inghitit cea mai mare parte a continentului pacific Mu (cu exceptia vestigiilor insulare oceanice si a Californiei), ar fi avut loc in jurul anului 12.000 i.Hr. El punea astfel capat lentei scufundari ce se desfasura de secole.
Continentul Gondwana, aceasta imensa adunare de pamant iesit la suprafata apelor, care se pare ca a ocupat emisfera sudica in era secundara, ar fi totusi mai putin vechi decat un nucleu, de data si mai anterioara, situate in emisfera septentrionala; astfel continental Gondwana nu ar fi cel mai vechi de pe Pamant, asa cum au sustinut istoricii. E adevarat ca, odata cu deplasarile succesive ale axei terestre, si deci ale celor doi poli, problemele de distributie teritoriala devin deosebit de spinoase.
Cat despre problema eventualei prioritati in trecut a unui continent sau a altuia, in ce priveste aparitia omenirii, e hazardant sa se gaseasca un raspuns. Daca miturile hinduse, mexicane, grecesti plaseaza originea civilizatiei umane in legendara Hiperboree, legendele africane situeaza zorii omenirii pe continentul negru. Printre continentele care au rezultat din dezmembrarea imensei Gondwana figureaza actualul continent Antarctic.
Si aici, intr-un mod impresionant, realitatea deplasarii polare e dovedita: s-au descoperit, ingropate sub imensul strat de gheata ce acopera Antarctica, fosile care atesta, fara cel mai mic dubiu, existenta odinioara in aceste regiuni, cu climat atat de glacial astazi, a unei vegetatii tropicale. Dar asta nu e totul: un observator foarte bine plasat pentru a “filtra” toate informatiile top secret scoase la lumina (orice secret omenesc colectiv sfarseste negresit prin a iesi la lumina, de indata ce este obiectiv comunicabil) afirma, in 1961, despre black-out-ul impus descoperirii, de catre una din statiile americane de pe continental Antarctic, a vestigiilor unui pasaj cu lespezi foarte vechi, gasite dedesubtul unei enorme acumulari de gheata.
Aceste consemne aficiale de tacere nu se explica prin nici o alta consideratie decat cea a unei aparari inversunate a ortodoxiei stiintifice: intr-adevar dovedirea existentei unei civilizatii disparate care s-ar fi dezvoltat odinioara pe continental Antarctic nu ar fi influentat cu nimic actualul echilibru de putere al “blocurilor” mondiale, Statele Unite, URSS si China.
In ceea ce priveste misterele arheologice din Arabia, exista la Djeddah, portul orasului Mecca, un muzeu caruia calificativul de “blestemat” i s-ar potrivi foarte bine: se spune ca nimeni nu are voie sa-l viziteze vreodata; tot ce se stie e ca are o colectie impresionanta de stele pagane preislamice: idoli mult anteriori instaurarii monoteismului de catre Mohamed. Pe cat de usor se poate intelege interdictia accesului credinciosilor musulmani, carora autoritatile vor sa le pastreze desavarsirea puritate religioasa, pea tat de mult ridica intrebari interdictia similara referitoare la arheologii straini, si asta chiar cu ata mai mult cu cat putini vizitatori care s-au aventurat sa vorbeasca despre acest lucru le provoaca functionarilor din Djeddah reactii de stanjeneala amestecata cu groaza.
Daca ar fi vorba pur si simplu de idoli pagani obisnuiti, s-ar intelege cu greu o asemenea reactie, deoarece marile muzee si colectii din America si Europa sunt cu siguranta bine inzestrate cu obiecte de acest fel. Atunci, aceste stele nu cumva sunt idolii samilici pe care ii adorau arabii inainte de predicile lui Mahomed? Nu au existat cumva culte magice, secrete, inspaimantatoare? Rituri taumaturgice centrate pe idoli fantastici, tot atat de deconcentrati si de nelinistitori ca si cei care apar in povestirile si nuvelele lui H.P.Lovecraft?
Lovecraft mentioneaza ici si colo fabuloasele cetati antedeluviene, cea mai extraordinara este Yrem, cetatea cu o mie de stalpi, anterioara omenirii insesi, si, ingropata de mii de ani sub nisipurile “Desertului mortii”; aceste cetati marcheaza de la sin accesul la ruine si mai tainice, mai nelinistitoare I mai cimplite, situate in maruntaiele pamantului. Efectiv, cumplitul desert care se intinde de secole peste tot sud-estul peninsulei arabice, vastul desert Dahna, care astazi nu mai are nici cel mai mic izvor, era odinioara jalonat de popasuri pentru caravane si, cu mult milenii inaintea acestora, de orasele mentionatein O mie si una de nopti si in alte legende orientale.
De asemenea, la Djeddah exista un monument ciclopic, numit de traditia locala “mormantul Evei”. Originea si destinatia lui erau necunoscute. Regale Seud a pus sa fi distrus, fiindca incuraja prea mult superstitiile populare. Lemuria propriu-zisa era acest miterios continent care a fost, intr-o perioada considerata net anterioara celei in care s-a scufundat Atlantida, acoperita de apele Oceanului Indian. Dar de unde vine acest nume ciudat de Lemuria?
Naturalistii au descoperit in mai multe vestigii geologice ale acestui continent, la Madagascar, de exemplu, a carui fauna poseda surprinzatoare analogii cu cea a Insulelor Sonde, animale care prezentau o fizionomie foarte ciudata ce evoca fiinte supranaturale (la romani, lemurii erau “larvele”, sufletele venite din strafundurile infernului ca sa-i chinuiasca pe cei vii). Aceste animale erau mamifere arboricole, makiul, indeosebi, care, pe arboreal evolutiei, se afla imediat inaintea maimutelor. Lemurienii isi dezvoltasera cu mult inaintea atlantilor, o civilizatie in care magia juca un rol dominant.
Incontestabil, marea insula Madagascar constituie un vestigiu geologic al Lemuriei. Daca poporul care avea sa devina aristocratia dominanta a acestuia, hovas, a venit din Malaysia ca sa o cucereasca intr-o epoca indepartata, in Evul Mediu al nostru, nu era vorba de fapt de o intoarcere a oamenilor de acelasi tip fizic care a fost odinioara cel al castei dominante din Lemuria? Madagascar a ramas, oricum, o regiune in care supravietuiesc stanii cunostiinte de magie, amestecate cu aporturi asiatice si africane.
In ceea ce priveste straniile ruine din Zimbabwe, in 1868, exploratorul Adam Renders descoperea in Rhodesia orasul ciclopic Zimbabwe care, in ciuda lucrarilor arheologice rabdatoare effectuate la fata locului, isi pastreaza scretele. In timp ce unii savanti acorda acestor ruine abia cateva secole, altii nu ezita sa le considere, in pofida conservarii lor remarcabile, vechi de cinci mii de ani. Altii au putut vedea in ele o prestigioasa civilizatie Africana autohtona si disparuta. Totusi, alte ipoteze demne, si ele minutioas, regasesc in ele ecoul direct al unei influente antice profunde si durabile in Africa neagra: cea a civilizatiei egiptene.
Din punctul de vedere al unora, ar trebui sa le consideram ca apartinand mosteriosului tinut Ophir, din care formidabilele flote ale regelui Solomon porneau in expeditie in cautarea aurului sau la fel de bine o vasta colonie feniciana, abandonata brusc din motive inexplicabile. La sfarsitul secolului al XIX-lea, in 1887, romancierul britanic Henri Ridder Haggard, dupa ce a petrecut o noapte intreaga printre ruinele cetatii Zimbabwe, unde isi facuse tabara, a avut o brusca iluminare, care l-a facut sa scrie de la un cap la altul, intr-o saptamana, romanul fantastic She (Ea). Aceasta opera de imaginatie, una dintre cele mai fascinante care au fost scrise vreodata, ne povesteste cum, in orasul parasit Kor, descries de Haggard dupa ruinele din Zimbabwe, o femeie splendida si misterioasa a reusit sa gaseasca secretul magic ce confera tineretea vesnica: cel al flacarilor “Focului Vietii” care circula perpetuu in maruntaiele pamantului.
Acolo se poate ajunge prin cateva falii telurice, situate in diverse regiuni isolate ale globului. Mult mai caudate sunt revelatiile lui George Hunt Eiliamson, din cartea sa, Les gites secters du lion (Viziunile tainice ale leului), care descrie existenta unor ascunzisuri misterioase in care sunt pastrate cele mi extraordinare secrete antediluviene. Starnesc curiozitatea si netagaduitele asemanari constatate intre ruinele ciclopice din Zimbabwe, din Africa australa si ansamblurile colosale situate in Peru. La Zimbabwe ca si in Machu-Pichiu, orasul pierdut din care incasii au facut o fortareata inexpugnabila, dar care se inalta cu mult inaintea lor, se intalnesc extraordinare turnuri ovale, ermetic inchise, cu exceptia acoprisului. La Machiu-Pichiu, aceste misterioase turnuri sunt numite “camerele oamenilor zburatori”.
La Zimbabwe, ca si in Anzi, s-au descoperit, pirntre alte obiecte a caror analogie arheologica nu mai exista nicaieri, pasari de cristal, de o arta hieratica si delicata. In Anzii peruvieni exista un platou intins, Marcahusi, care este acoperit de stranii stanci sculptate de diverse marimi. Arheologul Peruvian Daniel Ruzo a facut un studiu approfundat asupra lor. Un asemenea ansamblu a fost realizat intr-o epoca foarte indepartata care s-ar situa chiar inaintea disparitiei elefantului si a alto specii ale faunei sud-americane. Aceste stanci sculptate dezvaluie fara indoiala o tehnica foarte perfectionata: intr-adevar, acestor misteriosi sculptori le-a trebuit o abilitate neasemuita pentru ca formele, contururile date stancii sa nu apara decat din anumite unghiuri si nuami cand lumina soarelui cade dintr-o anumita pozitie bine determinata. Dar stancile sculptate de la Marcahuasi constituie oare singura marturie tangibila lasata de activitatea acestor oameni enigmatici care sunt poate, de fapt, lemurienii?
O recolta abundenta de vestigii analoge a fost facute in multe regiuni ale globului si nu e nevoie de calatorii lungi ca sa le descoperi. Intr-adevar, exemple splendide de sculpturi identice pot fi gasite in faimosul “haos” de gresie din padurea Fontainebleau, atat de bine cunoscut de parizienii care se plimba aici in weekend. Daca unele contururi sugereaza eroziunea naturala a gresiei din masivul forestier, arta lasa sa se presupuna interventia intentionata a omului pentru a amenaja ansamblul astfel incat sa faca din el un vast si complex perimetru sacru, religios si magic, pe care druizii il vor utiliza inca multa vreme, chiar si dupa trimful crestinismului in Galia. Acest sanctuar era, de fapt, mult anterior druizilor.
Interpretarea e confirmata de catre realitatile arheologice probante: sub intreg masivul forestier de la Fontainebleau se afla un labirint foarte complicat de galerii subterane foarte vechi, de origine necunoscuta. Caverna de la Aaugas, aproape total ingropata in nisip, din pacate, de multi ani deja, era fara indoiala locul care, in aceste mistere magice celebrate in masivul forestier de catre acesti oameni necunoscuti, se vedea dramatizarea punctului culminant al ritualului initiatic. Inaintea celui de-al doilea razboi mondial, solul cavernei de la Augas nu era inca ingropat in nisip de apele de scurgere, si acolo se gaseau, perfect vizibile, doua stanci sculptate: Crocodilul si Broasca, foarte potrivit numite dupa formele lor respective.
Nu numai atat insa, sub solul cavernei se intindea un intreg labirint de galerii foarte inguste, convergand spre o sala subterana care adapostea o piatra de altar. Intr-o caverna mica din padurea Fontainebleau, numita “grota lui Sarrazin” (poate din cauza unui proscris care se ascunsese aici), peretii sunt acoperiti de semne lineare in care arheologul Robert Ganzo a putut recunoaste o forma mai primitiva a scrierii cuneiforme a sumerienilor.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu